Pe drumuri de munte

O lume de basm - Ciucas

2010-01-19T16:24:00.001+02:00

"Prima vizita pe anul ce tocmai s-a grabit sa vina o vom face fara nicio
retinere Ciucasului sau muntelui smirdar, taramul unde natura-ti
fluiera-n timpane doina timpului pierdut.

Haideti, prieteni, sub cerurile Ciucasului, s-ascultam legendele
Bratocei, ale Tiglailor si ale Zaganului direct la gura Gerarului."
http://boreal2007.wordpress.com/2010/01/06/tura-nr-6-muntii-ciucas-3/

Hmm... pai puteam eu sa ratez asa o invitatie, mai ales ca pana acum pasii mei nu ma mai purtasera prin Ciucas? Normal ca nu!
Grupul se formeaza repede: Cristi, Laurentiu, Paul, eu si in ultima clipa Catalin si Ionela.

Sambata, 16 ianuarie, La ora 06:15 Renaultul lui Laurentiu, ingreunat de povara celor 3 drumeti plus 3 rucsacuri mari, pregatite pentru o tura de iarna la cort, parasea Bucurestiul. Prima destinatie- Ploiesti.

Repede-repede ajungem si il luam pe Paul. Din Ploiesti, puterea zecilor de cai, biciuiti de accelerator s-a facut simtita, placerea vitezei amestecandu-se cu regretul ca nu puteam gusta peisajul, din cauza cetii ce ne-a insotit pana aproape de Cheia.
Putin inainte de ora noua, dupa un cot al soselei, ni se arata statiunea Cheia. Lasandu-se îmbratisata de ultimele pante pravalite din Dealul Cucului si Balabanul, Cheia este poarta principala de acces spre imparatia de piatra a Ciucasului care, dupa cum se spune, este un preludiu al Carpatilor Meridionali.
In Cheia era senin. Soarele abia mangaia crestele muntilor ridicate sa incinga evantaiul firelor de obarsie daltuite in potcoava inconjurata de Muntele Rosu, Gropsoarele si Zaganu.
Aici ne intalnim cu Catalin si Ionela, parcam masinile si ne pregatim de drum. Deocamdata era pustiu pe strada, numai vreo sase caini ne pandeau orice miscare, doar-doar vor capata si ei ceva. De altfel ei ne-au insotit pana la stana din Zaganu, apoi s-au lipit de alt grup, probabil mai darnic decat noi :)

Nu aveti ceva si pentru mine?

Pregatiri

Pornim la drum pe la ora 9:15, avand călăuză marcajul cruce rosie. Traversam Drumul National apoi urmam poteca spre dreapta, pe muchia Buzaianului, printr-o padure de fag. Urcam, pe o panta cand domoala cand mai pieptisa.

De pe Culmea Buzaianului poteca se orienteaza nord-nord-est, mergand pe creasta, in directia Curmaturii muntelui Zaganul. Drumul e placut, caci cararea coboara si urca uşor,zapada e proaspata si linistea ne inconjoara.

Jocuri de lumini si umbre

In curand dam de poiana si stana din Zaganu.

Prietenii nostri de dimineata s-au intins la soare pe o stanca, cu niste mutre aparent indiferente, dar de fapt foarte atenti la tot ce scoteam din rucsac.

Stana din Zaganu

Cabana Muntele Rosu

In urcus spre Zaganu

De aici, spre nord, avem o frumoasa priveliste asupra intregului perete stancos al Gropsoarelor si Zaganului.

In calea noastra se ridica, spre a-si apara cuprinsurile, peretele Zaganului. Credea rautaciosul ca in acest fel noi, nepoftitii si nedoritii, il vom ocoli. Dar nu a reusit. Omului nu-i poate rezista nimic. Dorul de a aduna icoane de natura sau panorame vaste, dezvaluite din inaltimi, a invins.

Coplesiti de tariile muntelui si de urcusul de pana acum, am decis sa facem o pauza de masa.

Stana din Zaganu parea in stare buna.

Dupa scurta pauza pornim la drum prin zapada tot mai mare, printre brazii desi incotosmanati in strai de iarna.

Stancile Ciucasului, modelate cu daltile vazduhului, turnuri si muchiil ascutite ne desfata sufletul

Inaintez si nu stiu in care parte sa ma uit mai intai. La prima mea vizita, Ciucasul parca vrea sa imi arate tot ce are el mai frumos.
Nu ne grabim, asa ca ne oprim des, facem poze, admiram, incercand sa furam cat mai mult din fumusetea si puritatea muntelui.

Echipa minus fotograful, Cristi

Stanci solitare, raristi sau puncte de belvedere se succed la intervale regulate de parca Ciucasul, muntele acesta framantat, a fost prins in cuiele gherghefului si cineva cu o fantezie fantastica i-a pus frumusetile numai acolo unde le sta bine.

Cum am iesit in portiunea mai expusa de creasta, ceata a inceput sa se lase fumegand iar norii se strangeau tot mai aproape.

Vantul a inceput sa isi faca simtita prezenta si el, deocamdata destul de bland cu noi.

In dreapta se inalta o stanca masiva, numita Podul de Arama, pe langa care trecem printr-o mica strunga formata de acest turn şi Varful Zaganu.Urcam pana intr-o sa apoi ocolim creasta pasind pe niste lespezi netede, tinandu-ne de cablul ajutator -punct
numit La Lanturi.

Pe creasta- o gramada de braduti tineri plini de nea. Nu-ţi vine a crede ca nu-s pusi special acolo, ca o recunoscatoare incununare a Maretiei Naturii, pentru opera ei de arta, din acel coltisor de pamant.

Lumini stranii ne inconjoara

Intalnim cele doua refugii de tabla din creasta, unde ne adapostim cateva momente de vantul turbat ce ne luase in primire.

Foto-Cristi

Inserarea ne-a prins in Saua Gropsoare, unde furati de privelistea Ciucasului ce tocmai iesise din nori si de linistea ce se asternuse dintr-o data, am ratacit marcajul.

Dupa ce am inotat o vreme prin nameti, ne-am hotarat sa punem corturile pe o sa si sa continuam a doua zi. Grabiti de frigul patrunzator si de vantul taios, ne bagam la culcare, nu inainte de un ceai si o supa.

Bucataria

Dimineata ne intampina cu ceata si vant puternic.
Hotelurile de "mii de stele" :)

Strangem si urcam o coama mica apoi la vale, direct printr-o padure de basm, deasa si plina de zapada.

Curand ajungem in firul vaii, dam de o stana apoi iesim in drumul care ne duce la cabana Muntele Rosu.

In drum spre Muntele Rosu

Final de tura - pandind o masina care sa transporte soferii macar, pana la Cheia. Am avut noroc, in 10 minute Laurentiu si Catalin au plecat sa recupereze masinile.

Pe la 13:00-14:00 am plecat spre Bucuresti, nu inainte de a arunca inca o privire spre Ciucas, acum inconjurat de ceata, ca semn de bun ramas catre lumea basmelor în care m-am pierdut un weeke-end.

Asteptand o iarna ce nu mai vine- amintiri din mini vacanta de vara trecuta

2010-01-07T17:09:00.004+02:00

noapte la munte, noapte la mare

Am inceput cu o tura pe Valea Malinului-Braul mare al Costilei-Valea Priponului, apoi 3 zile in Vama Veche si iar munte- creasta Pietrei Craiului.

Imi doresc o zi si-o lumina asa de frumoasa
Ochii sa-i inchid, sa ma vad plecat iar de-acasa
Si prin munti sa hoinaresc
Cu-o chitara si un vers

Mi-e dor de muntii mei
Departe sunt de ei
Imi pare drumul lung
Si as vrea mai repede s-ajung

Pe o stanca scaldata in ploaie si vant
Au crescut flori de colt, iar sub ele-i abrupt
Florile te saluta pe poteca cand treci
Esti cu ochii la ele, dar ai grija cum mergi

Muntii sa-i revad demni si negri-ntinsi peste zare
Frunza din paduri s-o aud prin vant cum tresare
Clipa asta o astept
Cu tot soarele in piept

Vis de-argint si de petale
Cuibul tau e sus pe creste
Raza ta-mi coboara-n cale
Mai frumos ca-ntr-o poveste

Drumul pana-n munti sa-l infrunti
Si sa treci mergand, mergand, strabatand
Toata calea ce-ai gasit
Tu, calator neobosit
Si te-ai jurat sa o strabati pan' la sfarsit

Cand gandul iar ma poarta
Spre codrii cei de brazi
Spre vai cu ape repezi
Trecute printr-un vad
Imi pare parcul vested
Si-orasul cenusiu
Caci muntele ma cheama
Si-acolo as vrea sa fiu

Cand ochiul vrea sa soarba
Ca pe-un pocal cu vin
Chiar din a boltii cupa
Azurul carpatin
Fereastra-mi pare-ngusta
Si bulevardul stramt
Si nu imi gasesc locul
Cat in oras mai sunt

Cand visele mele alearga printre nori
Cand sunetul codrului imi da mii de fiori
Alung orice teama, pe munte ma avant
Alerg si traiesc, iubesc, doresc si cant
Roua diminetii si mirosul cald de vara
Stralucirea vietii din izvoare ma inconjoara

Cine nu iubeste muntele
Nu va sti niciodata ce e mai frumos
Nu va sti nicicand ce-i un vis implinit
Si toate vor parea straine si fara rost

Cine nu iubeste muntele
Nu va sti niciodata ce-i dincolo de zare
Nu va simti fiorul inaltimilor
Nu va fi niciodata mai aproape de soare

Cine nu iubeste muntele
Nu va simti niciodata freamatul brazilor
Nu va urca nicicand tainice carari
Nu va fi niciodata calator

Cine nu iubeste muntele
Nu va sti niciodata cu-adevarat a iubi
Nu va sti nicicand ce-i prietenia
Nu va avea niciodata amintiri

Ca-ntr-un vis am cuprins
Tot muntele in inima si-n suflet
Si mi-am zis: nu-i doar vis

Drum, drum, drum
Nimic nou nu mai stim, decat
Drum, drum, drum
Din zori pana-n amurg, decat
Drum, drum, drum

Munti, munti, munti
Si mici si-nalti, ca noi oricum
Munti, munti, munti
Noi ii urcam ca voi oricum
Munti, munti, munti
Si noaptea noi visam doar munti

Zori, zori, zori
Noi ne-am trezit acum, de cu
Zori, zori, zori
Sa pornim iar la drum, de cu
Zori, zori, zori
Pornim cu roua de pe flori

Drum, drum, drum
Nimic nou nu mai stim, decat
Munti, munti, munti
Noi ii urcam ca voi, oricand
Zori, zori, zori

Noapte la mare, noapte la mare
Buzele tale au gust de sare
Pielea-ti miroase a scoici si a soare
Noapte la mare, noapte la mare

Mare Neagra, vrem sa vii
Sa speli zarile lumesti
Da-ne suflet de copii
Daca ne mai iubesti

Iti multumesc, prea buna mea iubita
Ca ma-nsotesti in drumul meu pribeag
Si-i multumesc lui Dumnezeu ca mi-ai fost daruita
Si te sarut, al tau cu drag

Noapte la mare, noapte-nstelata
Inima mea e o scoica furata
erla din ea e dragostea mea
Stai langa mine, tu esti a mea

Cer albastru, ape line
Cararui serpuitoare
Venim, munte, catre tine
Sufletul ni-i plin de soare
Muntele ne e prieten
Si iubire pe vecie
Haideti toti sa il strabatem
Casa noastra el sa fie

Avem un singur Crai ce-asteapta neclintit
Cu ale sale creste ce-s rosii-n asfintit

Plecam sambata seara, urcam toti impreuna
Si liberi ca sa fim sub cerul clar de luna

Sa vii sa il strabatem pe ale sale drumuri
Sa vezi cum cresc la brazi cu miile de muguri

Sa vezi si jneapanul cum creanga si-a plecat
Ce vitrega-i natura si-i vant neincetat

Hai tine ritmul, nu e greoi
La munte o carare chiar si in doi
Inseamna viata, o lume de basm
Bucurii, entuziasm

Muntele azi ne cheama pe o frunza, in vant,
Bucurosi, catre creasta, de cu zori am pornit
Ne intalnim cu izvorul ce alearga hai-hui
Uite o capra neagra. Unde? Uite ca nu-i

Batrane Crai, iti marturisesc
Cat de mult eu te iubesc
Mi-ai dat potecile cu soare
Mi-ai dat si zambet, si rabdare

Iti multumesc pentru trecut
Si crestele ce le-am batut
Un gand curat ce va porni
Spre tine, Crai, in orice zi
Si chiar de-as fi-n ultima zi
Tot "Piatra Craiului" eu voi rosti

Se-nsera
Soarele prin munti scapata
Noi urcam peste stanci cu fiori
Si ne simteam nemuritori
Respiram
Vraja muntelui o simteam
Ne opream sa privim frumuseti
Si ne doream s-avem noua veti

De cand rasare soarele
Strabatem iar potecile
Uitand de ploaie si de vant
Cu totii ne-avantam cantand

Iar cand apune soarele
Ne indreptam privirile
Spre drumul cel indepartat
Plin de paduri si-ntunecat

Racoarea noptii s-a lasat
Cu toti la foc ne-am adunat
Cerul intreg s-a instelat
Cu toti de griji am si uitat

Departe in munti, ascuns printre stanci
Se afla batranul refugiu
Acolo se-ntalnesc acei ce iubesc
Peretii de stanca si cerul

Nu-i nimeni sa-i inteleaga
Nu-i nimeni la fel ca ei
Doar dorul - gandul ce-i leaga
Sa urce spre creste mereu

Numai noi, suntem impreuna
Numai noi, sub clarul de luna
Suntem doi, fericiti in munte
Tu si eu, cuplul fericirii
Eu si tu, vis al implinirii
Iar in par porti doar flori de munte

Jos sunt flori, pe cer numai stele
Ne iubim, martore-s doar ele
Adormim ca si doi copii
Numai vis, sub clarul de luna
Numai vis, suntem impreuna
Amandoi plini de bucurii

Ma-ntorc la tine, muntele meu drag
Cu piscurile scaldate in soare
Cu miresme proaspete de flori si brad
Cu sopote de rauri si izvoare

As vrea sa urc pe crestele inalte
Deasupra norilor si-a zarilor albastre
Sa uit de tot ce-i trist, de griji si de nevoi
De ritmul agitat al lumii noi

E-un echilibru care ma-nfioara
Si ma face sa fiu fericit
Da, muntele meu drag, ma-ntorc la tine
Si din nou ma bucur ca exist

Da, muntele meu drag, ma-ntorc la tine
La brazii tai, la maretia ta
Si vreau sa fiu si eu maret ca tine
Si bun, si demn, si drept, Maria ta

Tu, floare de colt
Minune sub bolti
Frageda stea
Iubita mea

Floare ninsa-n varf de stanca
Mai presus de nori si stele
Cine oare sa te-ajunga
Numai dorurile mele

Si vreau sa vii si tu, sa mergem impreuna
Sa impletim acolo a Craiului cununa

Din garofite rosii si din bujori de munte
Din liliac si flori de colt carunte
Hei, hai, liliac si flori de colt carunte

Colo-n munte, sus in iarba
Vei gasi ascunsa-o floare
Cupa de safir albastru
Care rade inspre soare
Un pocal umplut cu roua
Sau cu stropi amari de vis
Vis ce nu razbate-afara
De sub ochiul azi inchis

Cand simti vraja muntilor
Cand de briza lor ti-e dor
Ochii sa ti-i scalzi, in marile de brazi
Pe carari de vis, esti in paradis

Mi-e dor de tine, munte drag
Mi-e dor de tine, de cetina de brad
Mi-e dor de tine, munte drag
Mi-e dor de tine, dor neincetat

Ce gand nebun m-apasa iar
Sa uit de toate sa pornesc hoinar

Mi-e dor de tine, templu sfant
As vrea la tine, oricand s-ajung

Sa nu uiti muntele
Si fie ca fericirea ta, sa tina cat vesnicia lui
Sa nu uiti focul din cetina de brad
Ce lumineaza cerul cand stele pe cer ard

Amintiri- noapte la cort in Bucegi - 2008

2010-01-04T11:09:00.000+02:00

RUSH HOUR DREAM

2009-12-15T10:35:00.002+02:00

Piatra Craiului - Escalada si educatie in Prapastiile Zarnestiului - noiembrie 2008

2009-11-23T10:31:00.003+02:00

De ceva vreme imi incoltise mie o idee in cap, si iata ca in sfarsit am reusit sa imi fac ceva timp liber... Planuiam o iesire in natura cu copiii de la Liceul Teoretic Zarnesti, copii de clasa a IV-a, iesire care avea ca scop printre altele educatia copiilor privind mediul inconjurator, cunoasterea imprejurimilor orasului Zarnesti, dezvoltarea spiritului de echipa (explicatie mai tehnica, asa ).

Am intampinat mai multe obstacole: timpul liber, lipsa de experienta in lucrul cu copiii, aprobare de la scoala, aprobare de la Salvamont Zarnesti - deoarece aveam in plan alaturi de alte activitati "educative" si o "initiere" in escalada a micutilor.

Mare noroc am avut cu Florin, colegul meu de la munca si cu Laura (b7_laur), ei au facut programul artistic :)). El face parte din Asociatia Socio-Culturala si Educatie Populara "Arc En Ciel" si de-a lungul timpului a organizat mai multe activitati cu copii.

Dupa ceva intalniri pentru a face un plan, obtinerea aprobarii de la scoala si anuntarea Salvamontului din Zarnesti, sambata 1 noiembrie iata-ne la scoala din Zarnesti la intalnirea cu copiii, recunosc, plin de emotii ).

Dupa prezentari, am pornit usor spre Gura Raului.

Pe drum ne-am mai intalnit cu un grup de copii, condusi de Nae Preda.

O incercare de poza "artistica"

Trecem de Gura Raului.

Ajungem in dreptul carierei de calcar.

Pe drum, unul din copii a remarcat cat de multe gunoaie sunt pe traseu. Atat ne-a trebuit , eram pregatiti. Le-am vorbit un pic despre ecologie si am impartit cativa saci de gunoi. Am format echipe de "hartie", "metal", "plastic" si "resturi diverse" .

Ce sa zic, au fost foarte incantati de ideea asta, nu ma asteptam sa fie asa receptivi. Imediat au pornit la goana dupa "hartie" si "plastic".

Pana la Fantana lui Botorog, fiecare a strans cam 1 saculet cu gunoaie. Am lasat sacii acolo, cu gandul sa ii luam la intoarcere. De la Fantana lui Botorog eu am pornit mai repede inainte, pentru ca la ora 11 aveam intalnirea cu baietii de la Salvamont, la refugiul de jos.

In prapastii.

Poza de grup.

Pe drum, Florin le-a spus o poveste (inventata de noi, dar pornita de la o legenda locala ) de la care mai tarziu urma sa inceapa un joc de orientare.

Indicatii pretioase.

Intre timp eu am ajuns la refugiul Salvamont. Acolo i-am intalnit pe Ciprian si Sebi, cei doi salvamontisti care urmau sa ne ajute (super de treaba baietii de la Salvamont, felicitari! ). Ciprian a urcat si a instalat o mansa. Pe care a trebuit sa o testez si eu

Pe la 11:30 au ajuns si copiii. A urmat o mica pauza de masa.

In timpul asta, Ciprian a inceput sa le prezinte copiilor echipamentul folosit in escalada.

Prima temerara la echipat.

Continua prezentarea nodurilor si modul de legare in coarda.

Si incepe ascensiunea

Se continua cu exersarea nodurilor.

In timp ce unii se catarau, ceilalti au participat la diverse jocuri

Continua escalada

Am avut si galerie, filmuletul il gasiti aici:

Atenti la explicatii.

O coborare de nota 10

Sebi intr-o pauza de filat.

Si tot asa, pana ce toata lumea experimentat urcatul pe stanca.

La moment dat, surpriza: pe partea cealalta a potecii si-au facut aparitia 2 capre negre. Copiilor (si mie) nu le venea sa creada, nu mai vazusera niciodata capre negre. Nu stiu din ce cauza, dar caprele pareau destul "de zapacite", au zabovit ceva in zona.

Dupa momentul asta am continuat cu "lectiile".

Eh, si dupa ce am terminat si cu treaba asta, a fost gasit un mesaj codat care trebuia sa ne duca la o comoara

In cautarea indiciilor.

Cu ajutorul indiciilor (descoperite din "legenda" ), hartii si semnalelor transmise cu fanioane, comoara a fost descoperita- o gramada de dulciuri !!!

Imediat dupa gasirea "comorii" am pornit repede repede spre casa, grabiti de intunericul care incepea sa se lase si de amentintarea unei ploi.

Veselie pe drumul de intoarcere.

Oricum, am avut o zi plina, in care am discutat despre importanta pastrarii naturii curate, am facut si un pic de orientare cu harta, escalada, jocuri... Pana la urma eu zic ca a iesit o treaba buna, desi am avut ceva emotii la inceput. Sentimentul ca am incercat sa facem ceva pentru copii a fost incredibil, mai ales cand la despartire copiii ne-au spus "Va iubim, mai veniti pe la noi!"

Asta e pe scurt povestea noastra de sambata. Scuze pentru calitatea fotografiilor si descrierii destul de sarace, dar timpul....

MULTUMIRI

Salvamont Zarnesti, respectiv lui Ciprian si Sebi care au avut rabdare cu noi;

Florin - responsabil cu alcatuirea programului de jocuri si cu "legenda";

Laura (b7_laur) - fotograful de serviciu si responsabilul cu amenajarea indiciilor;

Doamnei invatatoare Cristina Balca - pentru ca a avut "curajul" sa lase copiii pe mana noastra

Asociatiei Montane Carpati pentru sustinere

Participanti ai clasei al IV-a C

Andrei Badea

Daniel Cojanu

Madalin Corbos

Georgiana Valentina Dan

Adina Krestel

Liviu Pintilie

Dragos Pepene

Cosmina Ittu

Lacramioara Iamandi

Andrea Bordas

Alexandru craciun

Alti copii:

Andreea – verisoara Cosminei Ittu

Catalin - fiul “Doamnei de Engleza”

“Doamna de Engleza” – Talida Borza

Valea Seaca a Caraimanului, 08/10/2009, Laurentiu si Cristi

2009-11-17T17:48:00.002+02:00

Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care detin si cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.

Mincinoasa ca o fata, Vale Seaca si sireata,
M’ai sedus cu’n zambet dulce de sub Crucea luminata
Si-ai facut sa-mi creasca tainic zi de zi un vis nebun
Sa te cuceresc si ’nvinsa sub calcai sa te supun.

Desi nu am deloc talent de povestitor, o sa incerc sa va zugravesc o tura minunata, pe un traseu ce mi-a placut foarte mult, in inima Caraimanului.

Totul a pornit ca de obicei de la telefonul lui Cristi, care ma invita joi 8/10/2009 la o balaureala prin abrupturile Bucegiului, alaturi de el si Laurentiu. Pai puteam eu sa refuz asa oferta, in mijloc (aproape) de saptamana?!?

Dimineata incepe foarte devreme, pe la 05:10 Laurentiu ma culege cu masina si ii dam bataie spre Busteni.

Imbatat de tamaerea viilor entuziasme

Am pornit-o catre tine ca un Fat-Frumos din basme

Si ‘narmat ca Don Quihotte minus numai Rosinanta,

Am ajuns in faptul zilei sa-ti masor din poale panta.

Inca nu eram hotarati pe ce carari o sa ne poarte pasii. Pe la ora 8 fara ceva eram gata echipati, in dreptul Caminului Alpin. Vremea era admirabila si fagaduia a se mentine astfel toata ziua. Marele perete al Vaii Albe era scaldat in lumina calda a rasaritului de toamna.

In final optam pentru Valea Seaca a Caraimanului (Grad de dificultate 1 B) , cu iesirea sus pe Valcelul Mortului sau Hornurile Vaii Seci, vedem la fata locului ce alegem. Parcasem cam rau pentru traseul ales, dar nu-i bai, o luam la picior prin padure spre partia Kalinderu.

Luna inca e sus pe cer; aruncam o privire spre tinta noastra

Valea Seaca isi are originea intr-o strunga situata in imediata
apropiere a Monumentului Eroilor, la sud de acesta. Afluentii ei pe
dreapta sunt Spintecatura Vaii Seci, Valcelul Mortului, Valcelul
Uriasului si Valea lui Zangur. Pe stanga, Spalatura Vaii Seci formeaza,
inainte de confluenta, o mare ruptura de panta; mult mai la vale,
Valcelul Marelui V, coborand din Strunga Mare a Picaturii, are un curs
accidentat ai discontinuu.

Urcam un pic pe partia Kalinderu iar apoi drumul noastru – denumit si drumul Vaii Seci - face dreapta, traverseaza prin padure firul foarte slab definit al Valcelului de sub Portita, acoperit cu o vegetatie bogata, iar dupa un parcurs aproape orizontal, coboram curand in albia adanca a Vaii Seci.

Aici facem si primul popas pentru a lua gustarea de dimineata. Cât puteam cuprinde cu privirea in sus, nu se vedeau decat bolovani uriasi ingramaditi unii peste altii si se ghiceau saritori ademenitoare.

Incepem sa urcam cu pofta si bucurie primele saritori, care sunt mici si lipsite de dificultati.

Prima saritoare a vaii, se poate ocoli pe dreapta, sau se poate urca pe fisura din partea stanga a saritorii.

Un pic mai sus un bolovan imens blocheaza valea. Ocolim aceasta saritoare prin partea dreapta.

Deasupra saritorii

Crucea, alba de departe ne cadea din plin in fata
Ca o magica minune datatoare de viata
Si puterile slabite renasteau din nou aprinse
Re’nviate ‘n plin de nimbul depe bratele-I intinse.

In sus, cam 500 m deasupra capului meu „Crucea Eroilor" de pe Saua Mare a Caraimanului, se profila ca o aparitie din basme pe albastrul imaculat al cerului, iar sub ea valea, cand largindu-se, cand stramtandu-se, se rostogolea impresionanta in fantastice cascade de piatra pana la mine. Ici si colo, cativa copaci, de toata frumusetea, ca si portiuni de maluri inierbate inveseleau ochii, parca obositi de albul imaculat al stancariei

Firul tau ingust si aspru naste’n pacea din bradet
Unde codrul se revarsa pana jos in Clabucet
Si pe linia de gheata, pe sub hornuri care mint,
Il zaream cum serpueste ca o banta de argint.

Risipit pe cate-o coama, spanzurat pe varfuri sure,
Impletit pe brauri negre, dominand peste padure,
El s’asvarle ‘n salturi grele si elastic ca o guma
Se incheaga cu granitul si cu clarul alb de spuma.

Saritoarea lui Zangur - se poate ocoli pe partea stanga. Noi am ales sa urcam direct si am pierdut aici cred ca vreo 40 de minute. Totul era umed, acoperit de muschi si mazga.

Am urcat un pic pe stanga pe o branita apoi Cristi a facut un mic rapel pe firul vaii de unde a continuat in sus. Eu sigur nu as fi avut tupeul, mai ales in conditiile date (umezeala).

Cristi ne ajuta apoi si pe noi sa urcam.

Deasupra Saritorii lui Zangur

Dupa trecerea Saritorii lui Zangur, ajungem la confluenta cu V. lui Zangur (grad de dificult. 1A), al carei traseu urcand in prelungirea V. Seci este confundat uneori cu aceasta din urma. La confuzie poate contribui si marcajul "V. Zangur" scris cu vopsea rosie mai mult spre dreptul Vaii Seci.

Dupa ‘ntaia saritoare, am intrat in goluri subte
Pe sub dinti giganti de monstri prinsi de stancile abrupte
Unde gurile cascate stateau gata sa ne ‘nghita
Flamanzite ca someurii dupa miezul cald de pita.

Firul vaii patrunde curand intr-un prim canion cu pereti foarte apropiati si verticali

Pe de-asupra-ti cerul moale, medita ca ’ntr’o visare,
Vantu-ti mangaia scheletul cu-o subtila fluturare
Si magnific suprapuse crestele in erarhie
Iti ornamenteaza drumul cu-o maiastra broderie.

In stanga - Tancul Uriasului

Incordat pe verticale, strans in chingile de zgura
Simtiam inima ca-mi sboara, sufletul ca-mi vine ‘ngura
Si cand traversam vre-o brana sau ne angajeam pe fete
Toata vlaga tineretei si curaju-mi stau sa ‘nghete.

Cand pe burta, cand pe spate, cand cu sfoara prinsa ’n dinti,
Cand variti pe vre-o fisura pomenind de Pasti si Sfinti,
Te massam strangandu-ti sanii voluptosi in maini si buze
Si faceam pe subchirurgii aplicandu-ti la ventuze.

Curand dupa ce depasim confluenta cu Valea lui Zangur, o saritoare verticala de circa 10 m inaltime (Saritoarea din Cotitura) poate fi escaladata direct - in cazul cand fereastra ce o formeaza in partea superioara nu este blocata - sau ocolita prin stanga vaii.

Tot mai sus si mai departe, inspre zari inrourate,
Muscam stancile cu dintii si cu bratele ‘nclestate
Indarjiti trageam din tine infratiti cu suferinta
Si-asteptam din clipa ‘n clipa sa ne rada biruinta.

Fata inalta - cred

Varful Picatura si Strunga Marelui V

Sa mai descriu toate frumusetile pe care am avut prilejul sa le vad? Ar fi greu. Nici imaginatia poetica cea mai înflacarata si nici pana cea mai dibace in ale scrisului nu poate reda în toata maretia lor peisajele ce se pot admira acolo sus.

Subsemnatul – spirit practic – ca pastorul dupa turma
Conduceam ascensiunea filosofic …. dela urma
Si numai cand artagoasa ne ranjea vre-o saritoare
Eram primul pe franghie agatat cu disperare.

Aici cred ca e Saritoarea Prelucie

Saritoarea Prelucie este formata dintr-o inlantuire de lespezi puternic erodate de ape si alunecarea lenta a zapezilor. Acest obstacol poate fi escaladat direct, urmand scocurile si micile fisuri ce-l brazdeaza frontal sau ocolit prin coastele inierbate si pe langa jnepenisul din dreapta vaii (cum urcam). Noi am urcat prima parte direct iar apoi am ocolit pe partea dreapta.

O alta lume - jos

Nu stiu ce intentii sumbre au preocupat natura
Cand te-a pus ca repezita sa te ‘nalti de sub Zangura.
Dar de-acolo cine poate sa se urce mai departe
N’o sa se mai teama ‘n viata nici de dracu, nici de moarte.

Cand am traversat pe stanga, peste margini de abis,
Se parea ca ‘n ziduri negre drumul nostru s’a inchis
Dar pe-un tiv ingust de brana nu mai lat decat o schioapa
Am trecut cum trece-un flutur peste-un fir ascuns de apa.

Eu cautand cele 100 de fire de iarba necesare asigurarii :)

Te priviam uimit si ‘n mine incepusera s’apuna
Nebunestile-mi intentii ce vroiau sa te supuna
Si simtiam cum mi-se ’nmoae coardele dela picioare
Si ma clatinam sub sacul saltaret depe spinare.

In subita ‘nfiorare, valul de emotiune
M’a facut in gand, pe fuga, sa rostesc o rugaciune
Si de nu mi-ar fi fost jena, iti cantam si trei litanii
Si-as fi framantat zapada si cu cateva metanii.

Insirati pe coarda lunga, sustinuti de piolete,
Vanam prizele cu mana suspendati pe vre-un perete,
Scaparau coltarii ‘n piatra si de pulberea usoara
Ne tineam adesea trupul sa n’o ia ‘napoi spre …. gara.

Melancolic peste neguri, ca o Rodie de aur,
Soarele-si frangea grumazul peste trupu-ti de balaur
Si ‘n lumina lui saraca manam visurile noastre
Urmariti de umbra mortei catre crestele albastre.

Din imensul amfiteatru al Poienii Mari hotaram sa mergem pe Braul Portitei deoarece era deja o ora cam inaintata si ne gandeam si cam cat ne-ar lua sa iesim sus pe hornuri sau Valcelul Mortului, daca era la fel de ud ca si pe Saritoarea lui Zangur.

Cotind la stanga, am luat Braul Portitei, urmandu-i serpuiturile pe o poteca bunicica. Am avut de luptat ceva si cu jnepenii.

In spate - Creasta Picatura; centru - Braul Portitei

Incercand sa fotografiem o floare de colt

Centru-stanga: Saua Vaii Seci dintre Clai, locul unde ia sfarsit ascensiunea Vaii Seci dintre Clai

La Portita Caraimanului facem popas. Terminam de mancat ce mai aveam prin rucsac.

Braul Portitei

Trebuie sa ajungem in sa si de acolo mai departe in jos pe Jepii Mici.

Portita

Cascada Caraiman, acum fara apa

Coborarea pe Jepii Mici s-a terminat la frontale. De la Hotel Silva am luat un taxi pana la masina noastra.

Monografie, BUCEGI TURISM-ALPINISM - Em. Cristea [1961]

Kargel- Drumul spre culmi

Fotografii: eu si Laurentiu
Versuri: Ion Udriste-Olt, Valea Seaca

Piatra Craiului 31/10/09-01/11/2009

2009-11-02T11:42:00.004+02:00

In sfarsit dupa aproape o luna de stat pe acasa am reusit sa ajung iar pe munte (nunti si alte chestii). Cu ocazia asta am reusit sa imi recuperez si aparatul foto, uitat la Laura de la ultima vizita.

Traseul: Prapastiile-Cheile Pisicii-Grind-Vf. La Om-Grind II
Desi de dimineata parea sa fie o zi OK, dupa ce am inceput sa urc de la refugiul Grind ceata si norii au inceput sa se stranga, asa ce pe creasta eram deja in whiteout.

Prin Prapastii, toamna-iarna

Tesatura

Prin Cheile Pisicii

Macelul din zona La Table

Calea spre inaltimi

Aproape de Grind

Norii incep sa se adune din toate partile

Pe varf

Senzatie interesanta - pana la cativa metri inainte de iesirea in creasta era o liniste deplina si nici o adiere de vant. Cand am pus piciorul in creasta m-a intampinat un vant taios care m-a facut sa fug cat mai repede spre refugiu. Vantul a batut toata noaptea foarte tare, temperaturi cu destule grade sub zero...

Refugiul

Dimineata, strangerea bagajelor

A doua zi am coborat rapid in Zarnesti, captusit si cu a raceala.

P.S.: Multumesc domnului Pivoda si sotiei pentru ceaiul cald si "doftoricire"

Hermann Buhl - scurta biografie

2009-10-29T16:39:00.002+02:00

Hermann Buhl -Fotografie din timpul expeditiei Nanga-Parbat

La 21 septembrie 1924 se nastea la Innsbruck Hermann Buhhl, fiind cel mai tanar dintre cei patru frati. Dupa moartea mamei, Hermann se mută, anul urmator, la ofelinat. In anii 30 participa ca unul dintre cei mai valorosi si sensibili tineri la primele lui ture în Alpii Tuxel şi Karwendel. La varsta de 10 ani el urca pe Glugenzer, 2600m. Din acel moment, el n-a mai incetat sa viseze la munti, astfel ca a inceput sa se catere si in curand a reusit sa urce trasee de gradul VI UIAA (cel mai mare grad la acea vreme). In 1939 se inscrie la "Jungmanschaft" (echipa de tineri) a DAV din Innsbruck (Asociatia Alpina Germana). El a fost membru al echipei de salvatori montani din Innsbruck.

Hermann Buhl (stanga) si Erwin Vitawski

Hermann Buhl, 14 ani, in Karwendel

Dupa terminarea scolii, Hermann Buhl intra ca ucenic intr-o firma de livrari.Din 1943 urmează cursuri de asistent medical pentru armata si in timpul razboiului este soldat sanitar in trupele vanatorilor de munte din Italia, participand si la luptele de la Monte Cassino. Dupa prizonieratul la americani, Hermann Buhl se reantoarce la Innsbruck si isi castiga existenta cu diferite munci ocazionale, neavand experienta profesionala in vre-un domeniu. La sfarsitul anilor 40 încheie studiile de ghid montan.

Hermann Buhl - Patscherkofel langa Innsbruck

In anii următori Hermann Buhl reuseste cu mijloace financiare mai mult decat modeste, alaturi de diferiti parteneri de alpinism –de ex. Luis Vigl, Kuno Rainer, Martin Schliessler, Marcus Schmuck – sa parcurga trasee de o dificultate extremă în Alpii Orientali şi Occidentali, in mare parte premiere.

De amintit sunt aici prima escaladare a peretelui vestic al Maukspitze de pe Wilder Kaiser, in 1943, prima escaladare de iarna a peretelui sud-vestic Marmolada, în 1950, prima traversare integrala a Aiguilles de Chamonix, în 1950, prima escaladare solo a Piz Badile în 1952, a opta escaladare a peretelui nordic al Eiger-ului in conditii extrem de potrivnice în 1952 si Acul sud-estic Tofana, tot in 1952.

In martie 1951 Hermann Buhl se casatoreste cu Eugenie ('Generl') Hoegerle din Ramsau – Berchtesgaden, si are trei fete cu aceasta. Activitatea de ghid alpin nefiind foarte profitabila, în 1952 se angajeaza ca vanzator de articole de alpinism si consilier de echipament la Sporthaus Schuster din München.

La sfarsitul anului 1952, H.Buhl a fost invitat de Dr. Karl M. Herrligkoffer in Nanga Parbat la o expeditie germano-austriaca, in memoria lui Willy-Merkl. 31 de oameni murisera pana atunci incercand sa urce pe Nanga Parbat. Ca antrenament, Buhl face in februarie 1953 o tura solitara in peretele Watzmann-Ostwand (Berchtesgadener Alpen) pe dificila ruta Salzburg.

Hermann Buhlin peretele estic Watzmann

Succesul acestei expeditii – Nanga Parbat – care a suferit de lipsuri organizatorice, ii revine în fond numai initiativei grupului de elită format din Hans Ertel, Walter Frauenberger si Hermann Buhl, aflati in tabara IV, care au profitat de o schimbare de vreme impotriva unei avertizari din tabara de baza, avertizare data de ghidul Peter Aschenbrenner.

Hans Ertel, Walter Frauenberger si Hermann Buhl

Pe 1 iulie vremea s-a imbunatatit brusc, si dupa o discutie cu tabara de baza au primit acceptul sa continue ascensiunea. Au urcat pana in tabara V .
Ziua urmatoare, la 01:00 am, Buhl incepe ascensiunea solitara. Dupa 17 ore de catarare, el atinge varful.

Face cateva fotografii si isi infige pioletul pe varf (pioletul este coborat de Takehido Ikeda in 1999).

Faimoasa fotografie de pe varful Nanga Parbat, pe 3 iulie 1953-ora 19:00, cu pioletul lui Hermann Buhl

Hermann Buhl la coborarea de pe Nanga Parbat spre tabara V, pe 4 iulie a953

Dupa ce a coborat cativa metri, se intoarce iar pe varf pentru a lua o piatra pentru sotia lui. Noaptea il prinde tot in zona de 8000 m, si este nevoit sa faca bivuac, fara cort. Dupa ascensiunea pe Nanga Parbat, Hermann Buhl arata cu 10 ani mai batran.

Hermann Buhl, imediat dupa ascensiunea solo pe Nanga Parbat

Hermann Buhhl este "incoronat" cu tura lui solitara de 41 de ore din tabara V pana pe varful lui Nanga-Parbat , atingand primul varful la 3 iulie 1953, dupa o serie de expeditii nereusite.

Hermann Buhl- expeditia pe nanga Parbat 1953

Aceasta fenomenala incursiune solo pe varful Nanga Parbat ramane singura performanta alpinistica care nu va mai fi atinsa vreo data, daca luăm in calcul perioada de timp cand a avut loc si echipamentul din dotare. Comparabila este poate aparitia lui Reinhold Messners care, în anul 1978, a escaladat singur de la baza pana in varf Nanga Parbat.

Intors acasa viata lui Hermann Buhl s-a desfasurat in umbra acestui succes. Invidiat, dizgratiat si in continua cearta cu seful expediţiei, este marginalizat si izolat insa el se impune si îi isi celebreaza succesele prin discursuri in intreaga Europa. Devine in Austria Sportivul Anului. Cartea sa “8000 - drüber und drunter “- “8000 – deasupra si dedesubt” , redactata de Kurt Maix, apare în 1954 si devine un clasic al literaturii alpine.
Patru ani mai tarziu, in anul 1957 planifica, impreuna cu Marcus Schmuck, Fritz Wintersteller si Kurt Diemberger cea de-a doua expeditie a sa in Himalaya, de aceasta data in Karakorum pe Broad Peak. El si partenerii lui au aratat ca un opt-miar poate fiu escaladat si fara o echipa numeroasa si serpasi.

Buhl inca se resimtea de pe urma expeditiei pe Nanga Parbat si urca extrem de incet pe ultimul sector. El l-a trimis pe colegul de coarda ( Kurt Diemberger) inainte pentru a ajunge din urma cealalta echipa (Wintersteller si Schmuck). Acestia trei ajung pe varf impreuna.

In timp ce coborau, Dimberger constata cu uimire ca Buhl continuase sa urce: “Hermann a continuat sa urce, incet, pas cu pas, cu fata trasa si privirea inainte. Era aproape 18:30. Nu era o nebunie sa continue ascensiunea la ora asta?”

Dimberger, impresionat de determinarea lui Buhl, l-a insotit pana pe varf - ” Dinaintea totul stralucea, invaluind orice dorinta viata poate evoca, invaluind insasi viata. Acesta a fost momentul adevarului inefabil... aceasta era implinirea absoluta... Am stat acolo amutiti si, in tacere, ne-am strans mana. Am privit in jos, la zapada de sub picioarele noastre, care, spre surprinderea noastra, parea a fi in flacari. Apoi am ramas in intuneric.”
La 9 iunie 1957, participantii la expeditie ating varful Broad Peak, 8047 m, fara tuburi de oxigen.

Autorizatia pentru expeditia pe Broad Peak

Hermann Buhl pe Broad Peak, 9 iunie 1957

Broad Peak (8047 m) vazut din Baltoro Glacier

Hermann Buhl la coborarea de pe Broad Peak (8047m), 9 iunie 1957

Ajunsi inapoi in tabara de baza, Hermann Buhl si Kurt Diemberger incearca o urcare pe varful Chogolisa, 7654 m, pe creasta de sud-est. Pe la 7300 m, o furtuna de zapada ii obliga sa se intoarca. La coborare, in conditii de proasta vizibilitate, Hermann Buhl cade de pe peretele nordic din cauza unei cornise de zapada. Kurt Diemberger se salveaza si ajuns in tabara de baza, porneste o actiune de cautare impreuna cu ceilalti membri, dar actiunea a ramas fara rezultat. De atunci, Hermann Buhl este dat disparut in peretele nordic al varfului Chogolisa. Cariera sa de mare alpinist isi gaseste sfarsitul tragic. Omul, care a trecut prin nenumarate pericole, moare intr-o situatie socotita aproape inofensiva.

In stanga- Herman Buhl pe creasta sud-estica a Chogolisa, 27 iunie 1957, legat in coarda cu Kurt Diemberger.

In dreapta – In aceeasi zi, ultimele urme ale lui Hermann si locul unde s-a prabusit

Hermann Buhl a devenit un idol pentru multi alpinisti, si viziunea sa de urcare a optmiarilor in stilul Alpilor de Vest, a fost dusa mai departe si perfectionata de Reinhold Messner. Spectaculoasa sa ascensiune pe Nanga-Parbat ii asigura un loc in istoria alpinismului impreuna cu alti pionieri ca Paul Preuss, Ludwig Purtscheller, Albert F. Mummery, Edward Whymper, Willo Welzenbach, Edmund Hillary, Riccardo Cassin, Walter Bonatti si Reinhold Messner.

Hermann Buhl- Nanga Parbat 1953

Traducere din limba germana: Lazarescu Mihai (odin)

Traducere din limba engleza si adaptare germana: je :D

Materiale folosite:

http://www.hermann-buhl.de/

http://en.wikipedia.org/wiki/Hermann_Buhl

http://www.broadpeak.org/en/expedition.php

http://www.summitpost.org/article/173032/hermann-buhl-1924-1957-.html

Http://www.jerberyd.se/climbing/climbers/buhl/

Cum se face curatenie intr-o singura zi

2009-10-29T14:50:00.001+02:00

Am primit azi pe mail acest filmulet interesat, despre cum se poate face curatenie intr-o singura zi, prin paduri si nu numai.

Tour Ronde Rébuffat

2009-10-07T14:41:00.000+03:00

Sursa: MountainTV

V.Adanca-Braul Mare al Morarului-V.Cerbului 12/09/2009 Nicu&Corina

2009-09-30T11:30:00.013+03:00

Valea Alba - Jepii Mici 23/09/2009 cu Marius

2009-09-29T10:14:00.005+03:00

Foto: Marius C.

Valea Seaca dintre Clai 25/07/2009

2009-08-05T10:05:00.002+03:00

Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care detin si cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.

Traseu:

Busteni - Valea Seaca dintre Clai(1B) - Braul lui Raducu(1A) - Valea Caraimanului - Busteni

Participanti la tura:

Andrei (ad078) - organizator

Laura (b7_laur) - eu

Felicia (felicia)

Vasi (axellro)

Daniel (daniel_negoitza)

Corina (corinat)

Nicu (suru)

Alex (alexpoke)

In week-endul 25-26 iulie, Andrei, ca de obicei, avea chef de o iesire la munte, eu insa, vroiam sa il petrec cu familia, dar cand am vazut ca a pus tura pe site, si mai ales ce tura, m-am razgandit instantaneu, pentru ca cu Valea Seaca dintre Clai aveam o rafuiala mai veche. Acum doi ani, pe 1 septembrie m-a primit cu raceala si muuulta muuulta umezeala de ne-am chinuit 5-6 ore pana am iesit in sa. Trebuia sa ma intorc si sa o biruiesc si asta era sansa mea!

La ora 5:30, eu cu Andrei si Corina ne-am intalnit cu Daniel, dar nici urma de Alex (Alex e coleg cu mine de munca si i-am promis c-o sa il iau si pe el cu noi la o iesire si iata ca s-a ivit ocazia)

A venit microbuzul, ne-am urcat in el, i-am luat bilet si lui Alex, care a ajuns cu putin inainte de ora de plecare, pentru asta i-am zis ca nu-l mai luam cu noi alta data .

Am calatorit foarte bine, am ajuns la 8:35 la Hotel Silva in Busteni, unde ne astpta, pe o banca, Nicu. N-a mai trecut mult si au aparut si Felicia cu Vasi.

Ne-am echipat si am pornit voiosi pe marcajul triunghi albastru. Curand ajungem la cantonul "La Gratar", de aici, dupa inca putin de mers pe poteca, se deschide, in dreapta Valea Seaca dintre Clai. Ne oprim, ne punem hamurile, castile si incepem voiosi ascensiunea pe vale.

Dupa vreo 10-15 minute de balaureala prin urzici si bolovani, ajungem la prima saritoare, inalta de circa 25 metri. Aceasta saritoare se poate ocoli prin dreapta, pe o poteca abrupta printre stanci si copaci, noi insa am preferat sa o abordam direct.

Pana la saritoare ne-a batut puternic soarele, nu am intalnit pic de umbra. eram deja sleiti. Nu le-am zis nimic colegilor de tura, nu vroiam sa le stric buna dispozitie, dar tamplele imi zvacneau ingrozitor, iar sudoarea imi curgea siroaie pe frunte. Cu siguranta nu era una din zilele mele bune. Ma gandeam ca, daca urcusul va continua prin soare n-am sa rezist prea mult.

Cei mai curajosi au luat-o voiniceste inainte.

Eu, Felicia si Alex asteptam cumintei sa fim asigurati. (daca tot avem coarda cu noi... si noi inca nu suntem prea increzatori in propriile forte)

Dupa ce Andrei ne atunca coarda, imi fac repede optulsi tzusti! trec saritoarea (am alunecat eu un pic, ca n-am fost atenta ca ceilalti au ocolit spalatura, eu am luat-o de-a dreptul ).

Urmeaza Alex. E prima lui tura pe nemarcate, are putine emotii si pe la jumatatea saritorii isi scapa ochelarii, dar se pare ca are reflexe bune, ca i-a prins inainte sa se pravaleasca la vale.

Vine si Felicia, ea fara probleme.

Urmeaza inca o saritoare care de la distanta ni se pare dificila, insa cand ajungem langa ea costatam ca e foarte usor de trecut, e aproape ca o scara.

Urmeaza alte saritori pe care le trecem fara probleme.

Inca o saritaore, Alex a prins curaj, era foarte viteaz. Toti cautam sa abordam saritorile prin partea cea mai accesibila, Alex mereu ne intreba: "Ce-ar fi daca as lua-o eu pe-acolo?" Si de cele mai multe ori asa si facea.

Urmeaza o saritaore pe care baietii au trecut-o fara probleme, dar la care noi, fetele, am avut iar nevoie de o mana de ajutor .

Iarai urmeaza un sir de saritori frumoase pe care le trecem fara probleme.

Alex, desi avea apa, se temea ca nu-i va ajunge, asa s-a "adapat" din apa adunata la bazaunei spalaturi pe care curgea un firicel de apa.

Nicu e mai mereu primul pe spalatura care mie mi se pare mult prea abrupta si lipsita de prize.

Urmeaza ceilalti curajosi.

Eu s felicia, nu mai putin curajoase, doar putin mai prudente, asteptam sa fim asigurate.

Trec fara probleme spalatura si imi dau seama ca am cerut "abuziv" coarda, pentru ca era de-a dreptul usor de trecut, dar cu 2 ani in urma, pe stanca uda, am avut ceva probleme de aderentza pe aici.

Vine si Felicia.

Vedere spre Busteni

Inca o saritoare frumosa (mi-aduc aminte ca acum doi ani nu mi s-a parut deloc frumoasa)

Aceeasi saritoare vazuta de sus (acum 2 ani parca avea un bustean pe care te urcai, acum cred ca s-a putrezit)

Daniel - care m-a uimit cu usurintza cu care a trecut fiecare obstacol intelnit, un om de o agilitate rara, topaia din stanca in stanca precum o capra neagra si ne facea poze. Daca nu ar fi fost Daniel, jurnalul asta, ar fi fost aproape fara poze.

Saritoarea asta a fost abordata prin toate cele 3 variante posibile, majoritatea ne-am dus prim partea dereapta extrema, unde aveam de sarit peste iesirea dintyr-un mic horn prin care a urcat Andrei.

Alex a urcat pe ce-a de-a treia varianta printr-un horn ingust, in partea stanga. (V-am zis ca el vroia sa fie mereu altfel.)

Am ajuns la prima saritoare cu fereastra, Vasi trece primul si o curata de bolovanii care-i obturau iesirea, si iese deasupra victorios.

Felicia "la fereastra"

Imediat dupa, mai urmeaza o saritoare cu fereastra, de data asta mult mai ingusta, n-au trecut toti prin ea, unii din noi au preferat sa o abordeze prin partea dreapta, altii prin fereastra.

Felicia iesind prin mica fereastra.

Alex

Daniel

Sa-l mai pozam si noi pe Daniel, ca el ne-a pozat destul!

Vedere de deasupra saritorii cu fereastra.

Ne continuam ascensiunea pe vale...

Eu transport fara sa stiu, un fluture, pe casca, fluture ce se incapatzaneaza sa stea acolo o buna parte din drum.

Aici inca mai aveam fluturele.

Corina

Continuam sa urcam.

Vasi a luat-o inainte si acum ne face poze.

Ajungem si la ce-a de-a treia si ultima saritoare cu fereastra de pe vale.

E mai greu de trecut decat cele precedente, dar incetisor trecem toti.

Corina "la fereastra"

Ne odihnim putin

Andrei scoate coarda ca sa o asigure pe Felicia.

Baietii deja s-au plictisit. Nicu oricum cred ca s-a plictisit cu noi, ca mereu trebuia sa se opreasca sa ne astepte.

ne dam cu parerea pe unde sa abordam saritoarea

Mai aruncam o privire inapoi: Ce mult am urcat!

Inca o saritoare la care eu si Felicia consideram ca e mai cuminte sa cerem coarda. Alex curajos, desi cu ceva emotii, trece fara.

Imi fac optul si pornesc si iar constat ca defapt n-aveam nevoie de coarda.

Vine si Felicia, Andrei strange coarda.

Inca o saritoare frumoasa si usor de trecut.

Inca o vedere spre Busteni.

Iar ajungem la o saritoare mai dificila la care iar cerem coarda.

Iarasi constat ca puteam lejer sa trec fara, dar "frica pazeste pepenii"...

Inca un pic...

Alex iar face pe smecherul.

Am ajuns la panta inierbata de dinaintea seii dintre clai.

In sa ajungem pe la ora 2. Mancam putin.

Ne petrecem in sa vreo 30-45 de minute, timp in care ne scoatem bocancii sa ne odihnim putin picioarele.

Pe la 3 fara un sfert pornim iar la drum pe Braul lui Raducu sau Braul Mare al Jepilor.

Felicia ne spune ca o sa vedem flori de colt.

Si am vazut...

Si clopotei (campanula alpina - ne spune Nicu)

Alunecari de teren au surpat o parte din brana. Daca pe vale Alex era viteaz, pe brau s-a schimbat povestea .

Din brau avem o priveliste superba spre Crucea Eroilor.

Suntem mici mici ca niste furnici pe langa colosul asta de Bucegi.

In sir indian printre zade, mai devreme am facut si un pic de jnepening...

Mergem cu atentie, braul, desi are putine portiuni expuse, este foarte ingust.

Am gasit un locsor unde ne-am mai tras sufletul un pic.

Era ca o bancuta de piatra.

inca un pic de jnepening...

Ei mereu erau inainte

Nu mai e mult si ajungem in Jepii mici, eu chiar ma gandeam cat de urata ar fii situatia in care ti-ar iesi in cale ursul pe poteca asta ingusta, si faceam glume ca, o sa-l speriem si o sa se dezechilibreze si-o sa cada in hau, nu trece mult si auzim zgomote ciudate in fatza noastra, eu pun catarama cu fluier in gura si nu ma mai opresc din fluierat pana cand incep sa se planga toti ceilalti de durere de urechi.

Am ajuns in valea Caraimanului fara sa ne intalnim cu ursul. Fericire mare pe noi, ne-am dus sa ne luam apa, ca nu mai aveam, ne-am spalat pe main ca eram plini de rasina de la jnepenii si brazii de care ne-am tot sprijinit pe brau.

Pe la jumatatea drumului parcurs pe traseul Jepii mici, am intalnit o capra neagra, care numai neagra nu era .

Eu am crezut ca era caprioara, dar ne-a lamurit Nicu: era inca pui, de-aia nu era neagra.

In gara, trenurile aveau mari intarziei, asa ca am mai stat la un pahar de vorba. Alex a gasit o pisica ce i-a tinut companie ceva vreme, apoi eu am hranit-o cu sandvisurile ce ne ramasesera.

Vreau sa le multumesc colegilor de tura, pentru ca fiecare in parte a avut aportul lui la reusita turei si sper sa mai facem ture in formatia asta. Chiar a iesit minunat

Traseul parcurs

Descrierea Vaii (E Cristea)

De la limita inferioara a stîncii, valea ofera un orizont mai larg si descrie o curba usoara spre SV. Firul vaii este întrerupt curînd de o saritoare surplombata de un mare bloc, pe care o escaladam prin interiorul unei grote ce sfredeleste acest obstacol. Dupa depasirea acestei saritori, ajungem curînd în dreptul Brîului Subtire - pridvor înierbat si îngust ce încinge pieptul Claii Mari, a carei coama se contureaza în stînga noastra - iar dupa ce escaladam, în continuare, alte trei saritori, trecem pe la confluenta unui vîlcel stîncos ce coboara din dreapta (cum urcam). De aici urmam mai departe firul principal, iar dupa un parcurs scurt, urcam pantele usor înclinate de sub saua ce desparte Brîul Jepilor de coama Claii Mari (spre E) unde ascensiunea Vaii Seci ia sfîrsit.

Descrierea Braului (Kargel)

Din dreptul Claii Mari brîul trece pe deasupra firelor de obîrsie ale V. Seci a Claii, lasa în stînga Muchia înalta, contrafort urias ce scapa de sub Vf. Jepii Mici, iar în dreapta Muchia Claitei, pe care o traverseaza printr-un pîlc des de jnepeni. Din dreptul acestei a doua coame frontale, coborîm în firul Vîlcelului Claitei, dupa care urcam pe malul opus, în Creasta cu Zîmbri (importanta statiune de Pinus cembra), a carei coama delimiteaza versantele estic si nordic ale masivului. Din acest punct urmam cu atentie accidentatiile foarte capricioase ale parcursului, în care zonele stîncoase alterneaza cu cele acoperite cu o vegetatie luxurianta. Trecînd în partea opusa a Crestei cu Zîmbri, urmam brîna catre V si traversam curînd un prim vîlcel cu buruienisuri. Hatasul brînei se strecoara apoi pe sub un perete stîncos si traverseaza un al doilea vîlcel, la confluenta celor doua brate din care este format. Urcînd pe coasta opusa ne strecuram pe sub peretele ce cade din stînga, dupa care coborînd o panta usoara, ajungem în firul celui de al treilea vîlcel (afluent al Vîlc. Mare al Brînei). Dupa traversarea unui al patrulea vîlcel, orientarea devine mai grea, aceasta portiune avînd un relief foarte framîntat. Nu mult dupa traversarea vîlcelului coborîm direct printr-o rariste, cautînd sa nu pierdem hatasul. Trecem de-a coasta o portiune foarte îngusta a brîului, iar în continuare o muchie stîncoasa, de unde brîul tot mai larg intersecteaza ultimul vîlcel si coboara în firul Vaii Jepilor, unde poteca vaii trece de pe flancul Jepilor Mici pe acela al Caraimanului.

Laura

Prin Cetatea Craiului 20/06/2009

2009-07-30T11:41:00.001+03:00

Hai sa va povestesc si eu plimbarea mea prin Cetatea Craiului, pe Valcelul cu Fereastra, din urma cu aproximativ o luna.

Sambata seara (20/06/09) trebuia sa fim la Curmatura. Mai trebuia sa stabilesc cu Laura si traseul. Cum de "clasicul" Botorog - Curmatura via Zanoaga eram cam satul, tot cautam alternative. Vorbeam cu Ciprian pe messenger si imi spune ca Andrei (andrei) vrea sa urce pe Padina Hotarelor. Ideea imi surade, pentru ca e un traseu nou pentru mine.

Iau legatura cu Andrei si din una in alta, Padina Hotarelor se transforma in Valcelul cu Fereastra. Stabilim intalnirea pentru a doua zi, pe la ora 8:30, Andrei urmand sa ne culeaga de la Laura de acasa.

Sambata ne trezim de dimineata si pana sa apara Andrei, Laura da o fuga in gradina si culege o punga de capsuni mari si gustoase. Dupa ce apare Andrei, pornim spre Plaiul Foii, unde urma sa ne intalnim cu:

Octavian (octavian67)

Viorica

Emil (emils)

Cristi (vintila)

Vali (valentin_c)

Muha (frg)

Ei venisera de vineri seara si au stat la cort in zona Plaiul Foii. Pana au terminat de strans corturile, am dat gata si capsunile.

Pe la 9:30 pornim la drum, spre Valcelul cu Fereastra.

Valcelul cu Fereastra este denumirea unuia dintre cele mai frumoase trasee intre refugiul Cioranga Mare si Creasta Nordica a Pietrei Craiului. Denumirea a fost inspirata de arcada naturala sapata în peretele unei coame de piatra, desprinsa din Muchia Timbalului Mare. Arcada situata la obarsia Valcelului cu Fereastra permite trecerea din acesta în Valcelul cu Smardar.

Traseul se desfasoara de-a lungul a trei valcele diferite: Valcelul cu Fereastra, Valcelul cu Smardar si portiunea superioara a Canionului Cioranga Mare, a carui obarsie se afla sub Creasta Nordica a Pietrei Craiului.

De la cabana Plaiul Foii ne intoarcem aproximativ 250 m spre Zarnesti, unde intalnim o poteca ce urca o mica panta inierbata si ajungem intr-o faneata.

Trecem pe langa o stana (parasita?) si ne continuam drumul avand ca reper o stanca galbena ce se vede in fata (Malul Galben).

In centru se vede saua Calinetului, marginita de Vf. Timbalul Mare (2177m) in stanga si Vf. dintre Timbale (2231m) in dreapta.

Mai pozam o floricica.

Deocamdata prin padure era bine, ne gandeam cum o sa fie cand iesim la gol, deja se anunta o zi foarte calduroasa.

Pana la Izvorul lui Orlowschi suntem insotiti o bucata de drum de Izvorul Olteanului. Facem o pauza la Izvorul lui Orlowschi, unde ne reimprospatam rezervele de apa.

Izvorul lui Orlowschi, (1290 m.) a fost pe vremuri curatat si înviorat de un mare iubitor al Craiului, capitan de artilerie pe atunci, de unde deriva si numele dat de vanatori (i se mai spune si Izvorul Capitanului)

Plecam mai departe spre Malul Galben.

Multe garofite, cu un miros foarte puternic.

De la Izvorul Orlowschi mai urcam un pic pe grohotis, apropiindu-ne de Malul Galben.

Aici, pe la aproximativ 1380m, drumul se bifurca. In stanga se continua pe Hornul Nisipos. Noi am ales varianta din dreapta, unde am avut de trecut o saritoare mai mare, dar cu prize multe si bune.

Deasupra saritorii.

In portiunea asta a trebuit sa fim atenti, bolovanii o tot luau la vale.

De la un moment dat am avut niste insotitori foarte sacaitori. Fiecare a avut roiul lui de musculite, care nu ne-au dat pace pana pe la Valcelul cu Smardar.

Trecem pe la Adapatoarea Caprelor, secata acum, unde mai facem un mic popas.

Pornim iar la drum si la un moment dat poteca se ramnifica: la dreapta spre Padina lui Calinet, iar la stanga, spre refugiul Sperantelor. Noi mergem la stanga, si dupa cativa pasi iesim in luminisul in care se afla refugiul Sperantelor (sau Cioranga Mare).

Aici se afla inainte Cabana Ascunsa.

In luminisul refugiului facem si prima pauza mai mare pentru a manca.

Locatia refugiului este extraordinara, de aici putem admira Fagarasul cu ale sale culmi estice.

Dupa pauza o luam din loc. O pornim pe un hatas care traverseaza Muchia Rachitei (hotar catre sud-vest pentru Padina lui Raie) si coboara printr-o zona cu vegetatie de-a lungul Brîului Ciorînga Mare. Valcelul cu Fereastra este primul valcel care se desprinde din brau spre creasta.

Intrarea pe valcel este strajuita în stanga (dreapta vaii) de un tanc cu vîrful rotunjit.

La catarat.

La iesirea din horn.

De la Refugiu pana la arcada am intalnit 4 saritori, pe care le-am depasit fara mari probleme. A treia saritoare este un horn ingust care poate incomoda daca avem un rucsac mare.

Cam asta a fost singura portiune tehnica, de la refugiu pana la fereastra. Traseul este cotat 1B.

Pentru a ocoli o limba de grohotis, urcam pe fetele din dreapta vaii, dincolo de care urmeaza doua saritori înlantuite. Ultima ne scoate în dreptul marii ferestre prin care trecem în Vîlcelul cu Smardar (1 800 m alt.).

Partea mai tehnica a traseului luand sfarsit, mai reducem din turatie si mai stam la povesti si poze.

Grupul.

Din Valcelul cu Smirdar, decorul se schimba complet. În locul peretilor verticali si al culoarului îngust lasat în urma, ni se înfatiseaza o vale plina cu vegetatie, de un verde puternic, presarat cu flori rosii de smardar.

Nu departe de fereastra ne intampina si primele capre negre.

Urcam circa 150 m diferenta de nivel, si ajungem la obarsia valcelului. Locului i se spune "La Amvon". Din acest punct se ramifica spre stînga (nord) Braul de Sus, strecurat pe sub pereti pana în apropierea locului unde se afla, pe Creasta Nordica, refugiul de la Varful Ascutit.

Din punctul "La Amvon" catre stanga continuam traseul nostru pe lînga perete, trecînd prin "Portita Acului de la Amvon", nume inspirat de acul de piatra din zona.

Partea superioara a impresionantului Canion Cioranga Mare (cotat 3A, parca).

Dupa portita coboram putin pana în valcelul plin cu grohotis al Canionului Cioranga Mare, apoi începem urcusul în lungul acestuia, depasindu-i micile obstacole direct sau prin ocoluri catre stanga, pe fetele înierbate.

Un pic de "jnepening".

Traseul nu ne mai pune probleme, si continuam urcusul spre creasta, cu ochii cascati la frumuseti cum numai in Ceteatea Craiului poti vedea.

Gasim un loc umbros si mai facem o pauza pentru a ne racori un pic.

Cat am stat aici, am avut parte si de o demonstratie de alpinism, din partea unor caprite.

Refugiul de la Ascutit incepe sa se vada.

Hehe, dimineata eram jos, pe undeva pe acolo.

Inca putin pana in creasta.

Ajunsi la Ascutit facem o pauza serioasa de data asta, cred ca vreo 2 ore am stat si am lenevit la soare, timp avand berechet ca sa coboram la Curmatura.

A fost foarte senin, se vedea chiar si releul de la Costila.

Pe creasta, aglomeratie mare. Cat am stat noi la soare a fost un du-te vino la refugiu. De fapt si la coborarea pe Padinile Frumoase aveam sa intalnim mai multe grupuri care urcau spre creasta.

Smardarul inca in floare.

La coborare pe Padinile Frumoase.

Nu ma uita.

Toata valea era plina de fel de fel de flori, care mai de care mai frumoase.

Coborarea unei saritori "periculoase"

Mai avem un pic pana la cabana, deja ma gandeam la o bere rece.... aaa, pardon, la o ciorbita calda

Seara, la cabana, multa voie buna, glume, povesti, cantat la chitara pana tarziu in noapte. A fost o seara superba (de fapt toata tura ). Ce poate fi mai frumos decat sa asculti o chitara, sub cerul plin de stele, in inima Craiului, alaturi de iubitori de munte.

Dimineata ne trezim destul de devreme si ne pregatim de coborare.

Cel mai tanar vizitator de la Curmatura

Alegem sa coboram pe Valea Curmaturii, impreuna cu Cipi, Oana, Marius cu sotia si fetita.

Marius pregatit de drum

Si o pornim la vale.

Pe Valea Curmaturii, desi nu am intalnit marcaje, am dat de panouri informative. Traseul a fost si el o premiera pentru mine, ca si Valcelul cu Fereastra. Am intalnit si niste chei interesante, pe care le-am strabatut impreuna cu Laura, Oana si Ciprian, dupa ce am lasat rucsacii in niste tufe.

De la Fantana lui Botorog, Marius ne-a transportat acasa la Laura, unde am mai stat la o vorba si o capsuna

Cam asta a fost!

Ture frumoase la toata lumea!

Riccardo Cassin - Legenda a alpinismului

2009-05-18T10:36:00.000+03:00

Pe 2 ianuarie 2009 Riccardo Cassin a implinit 100 de ani. 100 de ani de istorie a alpinismului. O carte, numita “ 100 de fete ale unui mare alpinist” a fost lansata pentru a celebra momentul.

Ea contine 100 de marturii stranse de la oameni care l-au cunoscut pe Cassin, printre acestia numarandu-se si Edouard Frendo, Georges Livanos, John F. Kennedy, Reinhold Messner, Carlo Mauri, Walter Bonatti, Gianni Brera and Candido Cannavò .

Nascut in 02.01.1909 la San Vito al Tagliamento, Friuli , Riccardo Cassin a fost unul dintre cei mai de seama alpinisti din perioada interbelica; in total, Cassin are la activ 2500 de ascensiuni, din care peste 100 de premiere.

Alpinistul Riccardo Cassin este inseparabil de omul Riccardo Cassin. Marea hotarare, spiritul de sacrificiu, forta si curajul unui om care escaladează munţii sunt aceleaşi principii care îl ghidează în viaţa de zi cu zi.

Cassin a inceput sa mearga pe munte in jurul anului 1930, impreuna cu un grup cunoscut sub numele de Ragni di Lecco. In 1934, el a făcut prima ascensiune a Piccolissima din Tre Cime di Lavaredo.

In 1935, dupa ce a repetat ruta lui Emilio Comici pe Civetta, pe fata de nord-vest, el a urcat pe creasta sud-estica din Trieste Tower si, impreuna cu Vittorio Ratti a deschis o noua ruta pe partea nordica din Cima Ovest di Lavaredo.

Cima Ovest di Lavaredo-Fata Nordica: Prima ascensiune - August 1935 (Cassin-Ratti)

In 1937 Cassin a facut prima sa ascensiune pe granit, in Alpii Vestici. In decursul a 3 zile, 14-16 iulie, a facut prima ascensiune pe fata de nord-est din Piz Badile ,Bregaglia, Elveţia. A fost insotit de Ratti, Gino Esposito, M. Molteni si G. Valsecchi, ultimii doi murind din cauza epuizarii la coborare. Ruta poarta astazi numele de Ruta Cassin sau Via Cassin.

Fata nord-estica a Piz Badile

Pizzo Badile- Fata nord-estica; Prima ascensiune- August 1937

(Cassin - Ratti - Esposito - Molteni - Valsecchi)

Cea mai celebra premiera a lui Cassin a fost Pintenul Walker, pe fata nordica din Grandes Jorasses , intre 4-6 august 1938 cu Esposito şi Ugo Tizzoni.

Fata nordica a Grandes Jorasses

În 1939 -alta premiera: împreună cu Tizzoni, Cassin reuseste sa escaladeze peretele nordic din Aiguille de Leschaux.

Activitatea montană a lui Riccardo Cassin a fost întrerupta de al doilea razboi mondial, eveniment care l-a dus în prima linie pentru a-şi apăra ţara. El a fost si decorat pentru actiunile lui din timpul cat a luptat ca partizan, intre 1943-1945.

În 1958 i-a fost acordata conducerea celei de-a doua expediţii italieneşti în Karakorum. Ţinta expediţiei era vârful Gasherbrum IV, colosul de 7980 metri, neurcat încă de nimeni. Împreună cu Walter Bonatti si Carlo Mauri, Cassin face prima ascensiune a vârfului Gasherbrum IV pe 6 august 1958.

Gasherbrum IV - 7980 m

In 1960 a participat la o expeditie in cadrul careia a reusit sa urce pe Jirishanka-Anzi

Jirishanka-Anzi

In 1961 Cassin a fost conducatorul unei noi expeditii, cand a a deschis un nou traseu spre varful muntelui McKinley din Alaska, la acea data fiind considerat cel mai tehnic traseu de pe munte.După această ascensiune preşedintele Kennedy i-a trimis lui Cassin o telegrama de felicitare.

McKinley Alaska-Fata sudica

In 1975 Cassin a condus o expeditie pe fata sudica a Lhotse, Himalaya – inca neurcata pana atunci. Din pacata expeditia nu a avut succes din cauza vremii proaste.

Activitatea lui Cassin pretutindeni pe toţi munţii părea nesfârşită: din Himalaya în Alaska, din Caucaz în Anzi. De altfel, Cassin şi-a continuat ascensiunile de-a lungul timpului, chiar şi la 78 de ani, când a refăcut traseul pe Pizzo Badile, dupa 50 de ani de la prima ascensiune.

Cassin s-a ocupat si de proiectarea si fabricarea echipamentului montan. El incepe proiectarea si fabricarea de echipament in Lecco, in 1947.

In anul acela el produce primele pitoane; in 1948 primele cioacane de alpinism, primul lui piolet in 1949 iar in 1950 primele carabiniere. In acelasi an produce primele echipamente din puf pentru expeditiile “non-europene”, acestea intrand in productie 2 ani mai tarziu.

In 1958 el si fiul sau fac primul prototip al unui ham; acesta intra in productie 2 ani mai tarziu,odata cu introducerea coltarilor de titan.

La inceputul anilor '80 compania s-a mutat din Lecce in Valmadrera. In 1997 firma CAMP a cumparat marca "Cassin".

Riccardo Cassin este Preşedintele onorific al Clubului Alpin Italian (CAI), secţia Lecco, academician al CAI,instructor de alpinism, membru onorific al cluburilor alpine din Italia, Franţa, SUA, Spania si Elveţia.

A fost premiat cu patru medalii de aur pentru valoarea sportivă. In 1971 i-a fost acordat titlul de Comandor al Republicii, iar în 1976 a fost făcut cetăţean de onoare al oraşului Lecco.

Surse folosite:

http://www.cassin.it/uk/riccardo.htm

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/riccardo-cassin-a-climber-who-leads-them-all-1056657.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Riccardo_Cassin

Valea Seaca a Costilei-Valea Malinului

2009-05-13T13:57:00.001+03:00

Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care detin si cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.

Cum stateam eu la serviciu, plictisit si cam fara chef, suna telefonul. Ma uit - Cristi.

- Salut Andrei, ce faci?

- Eh, ce sa fac, pe la munca. - Ce zici de o "plimbare" prin Bucegi, pe Valea Seaca a Costilei, miercuri?

Hmm, gandul unei iesiri cu Cristi, prin abruptul Bucegilor, in mijloc de saptamana, a reusit sa ma scoata din amorteala in care eram.

- Sigur, Cristi, merg! Rezolv eu cumva si cu invoitul de la munca! :)

- Bine, la 5:15 sunt la tine.

Seara, ajuns acasa, ma apuc de treaba - o treaba care imi place foarte mult - pregatirea echipamentului :D. Coltarii, pioletul, hamul bucle, carabiniere, casca, sfoara nu e nevoie - aduce Cristi...

Cum se intampla de obicei in ajunul unei plecari, nu prea am pus geana pe geana in noaptea asta. Pe la 4 ma trezesc, pregatesc cafeluta, "trag" repede cat pot de mult din iarba dracului, sa imi ajunga pe toata ziua (pentru cei care nu stiu- lui Cristi nu ii place sa simta miros de tigara pe munte, dar deja m-am obisnuit cu asta, dupa cateva ture cu el); pun mancarea in rucsac si sunt gata de plecare.

Chiar gata nu eram se pare, pentru ca a trebuit sa ma intorc din drum dupa acumulatorul aparatului foto :). In sfarsit, iata-ma in masina, fac cunostinta cu Marius si Laurentiu, si pornim...Facem un mic popas la Comarnic, pentru ceva de-ale gurii, iar apoi - nici o oprire pana la Caminul Alpin.

Se imparte echipamentul, ne punem bocancii, moment in care Marius are parte de un tratament de impermeabilizare a polarului, vorba lui Cristi, tratament aplicat de un cutulache pus pe sotii, se pare :).

Inculpatul

Pregatiri

Vremea - normal - se anunta superba

Putin inainte de ora 8:00 luam drumul spre Poiana Costilei, mangaiati de razele soarelui, intr-o linistite netulburata decat de vietatile padurii.

Crucea de pe Caraiman, surprinsa inca o data de aparatul meu

Repede repede ajungem la troita, unde facem un scurt popas pentru dat din haine jos.

O privire spre Valea Malinului- in prim plan dreapta Coltul Malinului, iar mai in spate Coltul de Sus

Care mai de care, la vanatoare de peisaje

Mai jos se poate observa Valea Galbinele, cu cele 2 fire (principal si secundar); in dreapta este Coltul Galbinele iar in fundal Strunga Galbinele.

Amintiri foarte frumoase am si din Valea Galbinele, dintr-o alta tura cu Cristi

http://www.carpati.org/jurnal/valea_galbinele-brana_mare_a_costilei-creasta_vaii_albe-brana_aeriana-valcelul_policandrului/1226/

Traversam si Valea Costilei, nu inainte de a mai face un popas foto. Aveam si ce vedea de aici: Peretele Vulturilor, Valea si Peretele Costilei, Creasta Costila Galbinele.

In Poiana Costilei mai era inca ceva zapada dar, timide, si-au facut aparitia si ceva branduse.

Intr-o urma mai veche de bocanc am gasit o salamandra, cam amortita, pe care am incercat sa o salvam si am depus-o la soare, langa un copac.

Dupa ce ne-am exersat fiecare talentele in ale fotografiatului, ne indreptam spre stana din Poiana Costilei pentru prima masa pe ziua asta. Dupa 10-15 minute o pornim mai departe, pe Valea Cerbului, spre prima noastra tinta: intrarea in Valea Seaca a Costilei.

Trecem pe la baza Vaii Verzi

Santinela Vaii Verzi

Traversam pe partea stanga a Vaii Cerbului (dreapta cum urcam), Cristi incercand apoi sa isi faca drum spre stanga printre bolovanii si copacii cazuti, acum acoperiti de zapada. Nu a fost o idee prea buna, asa ca dupa cativa metri parcursi, revenim in albia Vaii Cerbului, si nu dupa mult timp ajungem la intrarea in Valea Seaca a Costilei.

Intrarea in Valea Seaca a Costilei

Incepem pregatirile pentru urcus: scoatem coltarii, hamul, castile, pioletii, cate o bucla... strangem si betele

Dupa echipare, ii dam bataie in sus, pe vale. Vale cu o inclinatie cam de 40-45 de grade, aproape pe toata lungimea ei. Zapada era inghetata, perfecta pentru coltari, asa ca am inaintat destul de usor si repede.

Marius si Laurentiu

In fundal, fata nordica a Coltului Malinului

Laurentiu

In apropiere de Brana Caprelor, Cristi - care era primul - ne avertizeaza sa ocolim o portiune in care el scapase un pic in zapada, descoperind un gol. Un pic mai tarziu am facut un popas pentru a ne trage sufletul si a admira peisajul de la picioarele noastre.

Postavarul si Piatra Mare

Tot uitandu-ne pe sus, eu si Marius am observat ceva miscare in partea superioara a vaii. Ne-am gandit ca sunt niste capre negre, nu am apucat sa vedem exact.

Dupa scurta pauza reluam urcusul

Concurs de facut poze din pozitii cat mai ciudate

Laurentiu

In jos, pe Seaca Costilei

Pe masura ce urcam, peisajul se deschide tot mai mult

Va mai aduceti aminte de parerea mea si a lui Marius, cum ca am vazut niste capre negre? Dupa ce am mai urcat, intr-adevar am dat de niste urme. Numai ca nu de capra. Ci de urs. Parea ca au avut o adunare in toata regula, ata de multe urme erau. Ce cautau oare la inaltimea asta, si mai ales pe o panta atat de inclinata, si cu zapada inghetata pe ea....

Ne continuam drumul pana ce ajungem la baza fetei nordice a Coltului Malinului

Fata nordica a Coltului Malinului unde distingem: Hornul Central (Comanescu), Hornul Ascuns si Hornul Strungii Negre

In centru- Creasta Frumoasa sau Creasta Viilor Senzatii

De la baza Coltului Malinului am mers spre partea estica a acestuia, unde ne-am oprit pentru odihna si masa.

In timp ce noi ne odihneam, Cristi a plecat intr-o recunoastere, pe brana.

Initial vroiam sa coboram pe Valea Verde, dar din spusele lui Cristi iesisem cam sus, iar intrarea in Valea Verde se afla un pic mai jos. Dupa ce a gasit o modalitate de a ne cobora in siguranta in Valea Malinului, printr-o valcea, Cristi s-a alaturat ospatului.

Eh, in final pornim toti patru pe brana, intr-o proba de "jnepening". Pe brana am dat si de un culcus de capra neagra, ce dupa urmele proaspete se vedea ca e locuit.

Pe brana

notam in marea de jnepeni, inaintam cu greu, mult prea incet pentru Cristi :)

Recunosc ca mi-au cam tremurat picioarele pe brana asta, mai ales la vreo 2 traversari, asa ca nici gand sa mai scot aparatul pentru a imortaliza momentele. Totusi am reusit sa folosesc de cateva ori telefonul pentru ceva poze, cum e si cea de sus, in care l-am surprins pe Laurentiu.

Momente din timpul coborarii in Valea Malinului

Valea Malinului; in partea de sus- stanga erau si ceva cornise

De la stanga la dreapta: Coltul Strungii, Srunga Galbinele, Umarul Galbinelelor, iar in jos Valea Scorusilor

Fata Nordica a Crestei Strungilor

La o traversare Marius cere sfoara pentru a-l asigura pe Laurentiu. Dupa traversare, Marius apare cu coarda facuta ghem, spre "bucuria" lui Cristi :))

De undeva de sus, venim noi

In fine, din valcea am coborat cam 15-20 m direct spre Valea Malinului, am facut o traversare la stanga, dupa care una la dreapta, ne-am lasat peste un prag de piatra de vreo 2m inaltime si am ajuns in Valea Malinului dupa vreo ora si jumatate de la ultimul popas. Asta e descrierea lui Cristi, caci eu eram prea ocupat sa gasesc puncte de sprijin, pe parcursul coborarii in Malin :).

Coltul si Valea Malinului

Coborarea pe Malin

Din Valea Malinului nu am mai intampinat probleme si repede repede ajungem la Hornul Pamantos. Dupa Hornul Pamantos am coborat pe Valcelul Poienitei pana in Poiana Costilei, unde am mai luat o pauza pentru dat din haine jos si pentru o gustare.

Dupa aproximativ 12 ore si jumatate eram inapoi la masina, la Caminul Alpin. Unde prietenul de dimineata al lui Marius ne-a intampinat nu tocmai prietenos :))

Cam asta a fost. Nu sunt eu mestesugit in vorbe, si nu stiu cat am reusit sa transmit, dar a fost o tura foarte frumoasa, facuta in compania unor oameni de incredere pe care sper sa ii mai reintalnesc.

Din nou, multumiri ghidului - Cristi - care ne-a impuiat capul cu tot felul de denumiri si descrieri :P

FOTOGRAFII: Cristi, Marius, Laurentiu, eu

1 Mai in Bucuresti

2009-05-07T21:39:00.015+03:00

Si uite cum am stat eu primul 1 mai acasa... si mai rau - in Bucuresti. Ce sa fac eu in capitala noastra minunata, mai ales ca si vremea era cam mohorata? Pai hai sa merg la Gradina Botanica. La intrare am beneficiat de o super reducere din partea paznicului - 6 lei - 4 persoane. Avea si el nevoie de bani de tigari probabil :) Oricum nu am apucat sa ma plimb prea mult pentru ca s-a pornit o ploaie torentiala. Sa vedem ce a iesit din plimbarea asta Pe 2 mai - Cismigiu

Pagini de istorie alpina: Mont Blanc- primele ascensiuni

2009-03-11T10:25:00.025+02:00

Alpinismul s-a nascut oficial in august 1786, cand medicul Michel Paccard si cautatorul de cristale Jacques Balmat si-au unit fortele pentru a urca varful Mont Blanc (4807m), cel mai inalt varf din Europa occidentala. Cum eu nu sunt prea priceput in ale povestirii, redau mai jos fragmente din cartea lui Ionel Coman – “Doua secole de alpinism”, presarate cu fotografii gasite de mine pe internet, incercand sa va prezint prima ascensiune pe Mont Blanc, ca si alte intamplari din istoria marelui masiv.

Să ne imaginăm o călătorie pe şoseaua care porneşte din oraşul elveţian Geneva, pentru a urma, pe teritoriul francez, către sud-est, cursul râului L'Arve. De-a lungul drumului peisajul montan ne încântă, fără să ne captiveze în mod deosebit. Reţinem din mers numele unor localităţi, ca Bonneville... Magland... Sallanches... deodată peste păduri, în faţa noastră, foarte sus, sclipind în soare ca o imensă piramidă din sticlă albăstruie,cupola de gheaţă a celui mai înalt pisc european apare plutind în puritatea văzduhului.

Şoseaua traversează aşezări cochete, depăşeşte staţiunea balneară Saint-Gervais, urcă din greu două rânduri de chei, se domoleşte pe lângă comuna Les Houches, apoi intră într-o vale deschisă, care se afundă către nord-est printre munţi.

Pe stânga, un abrupt continuu împădurit, cu creasta uşor dantelată urcând la 2 985 m, căreia şisturile roşcate îi justifică numele: Les Aiguilles Rouges.

Pe dreapta, o fascinantă desfăşurare de piscuri granitice, Les Aiguilles de Chamonix, cu înălţimi de peste 3 800 metri, apoi alte turnuri, creste, pereţi, culmi înzăpezite... ridicând pe umerii lor marele pisc. Din acel tărâm aparent inaccesibil, prin verdele pădurilor se prăvălesc râuri albe împietrite în curgerea lor imperceptibilă, cu valuri sfârtecate de crevase şi adâncuri albastre... gheţari renumiţi, ca Bionassay, Bossons, Mer de Glace; Argentiere.

Ne oprim în piaţa centrală a localităţii Chamonix, lângă statuia profesorului De Saussure şi a ghidului său Jacques Balmat.

Monument in onoarea lui Horace-Benedict de Saussure si Jacques Balmat

Aici prindem firul unei povestiri care începe cu mult în urmă.

In iunie 1741 apar la Geneva doi englezi sosiţi din Orient: dr. Pococke şi prietenul său Windham, poreclit “ boxerul”.

Richard Pococke in costum oriental, 1738

William Windham

In ciuda sfătuitorilor pesimişti, ei organizează o expediţie spre Munţii Blestemaţi. Sub apăsarea grijilor zilnice localnicii nu păreau dispuşi să admire priveliştea şi cu atât mai puţin piscurile, pe care le denumeau “Les Montagnes Maudites”, adică Munţii Blestemaţi. Abia în secolul al Xl-lea, după înfiinţarea schitului, apar denumiri în limba latină,'' Rupes Alba'' şi " Saxus Albuş'', considerate la originea lui” Mont Blanc”

Pococke si Windham au invitat alţi şase compatrioţi. Inarmaţi până în dinţi, pornesc la drum călări, ajung la ţintă după trei zile şi instalează o tabără cu santinele în faţa corturilor. Curând constată însă că situaţia este alta decât li se spusese, că nu sunt ameninţaţi de bandiţi ori sălbăticiuni, iar ţăranii par binevoitori. Se lasă deci călăuziţi în regiunea gheţarilor, văd ţapi sălbatici şi marmote, pe Mer de Glace toastează în cinstea Amiralităţii britanice a oceanelor, apoi revin la Geneva, stârnind senzaţie.

Litografie Mer-de Glace

Mer-de-Glace

Ei au fost primii turisti.

In anul următor apare expediţia inginerului genovez Pierre Martel, de astă dată cu scopuri ştiinţifice: studierea florei şi faunei, a ecoului, temperaturii, presiunii barometrice. Se fac schiţe şi se tipăreşte o hartă.

Locurile rămân netulburate până în 1760, când soseşte la Chamonix tânărul Horace-Benedict, fiul consilierului De Saussure din Geneva.

Horace Benedict de Saussure Venise pe jos, cu nelipsitul carnet şi ciocanul de geolog, pentru a face studii, dar toate planurile sunt uitate la vederea uriaşului munte. Strânge informaţii, imaginează un eventual traseu, apoi îşi dă seama că propriile posibilităţi sunt depăşite. El se retrage, oferind recompensă douăzeci de ludovici aur celui care va ajunge sus şi pune să fie afişat anunţul pe uşile bisericilor din valea Arve.

Timpul trece, insa amatori nu se ivesc. Vânătorii şi căutătorii de cristale urcă doar atât cât ştiu ei că se poate, căci multe pericole îi pândesc.

In cincisprezece ani, Saussure, devenit profesor de filozofie şi ştiinţele naturii, a revenit la Chamonix de cinci ori, a dat de două ori ocol masivului şi a pătruns singur pe gheţari. Ideea ascensiunii îl obseda.

La insistenţele sale, în 1775, patru vânători fac o recunoaştere,descoperind cam la 4 000 metri marea suprafaţă puţin inclinată de firn, cunoscută astăzi sub denumirea Le Grand Plateau, punct important de reper pentru viitorul traseu clasic. Vârful rămâne însă neatins.

Aflând rezultatul, Saussure revine la Chamonix pentru a opta oară, dă încă o dată ocol masivului şi, convins că ascensiunea este omeneşte imposibilă, consideră problema închisă, publicând în sfârşit lucrarea sa “Voyages dans les Alpes”.

In 1783, nouă localnici cercetează gheţarul Bossons. După o săptămână apar pe acelaşi gheţar; tânărul medic Paccard, cantorul Bourrit şi trei însoţitori. Crevasele ii obligă şi pe ei să dea înapoi.

Ghetarul Bossons

Michel Gabriel Paccard

In 1784, alte trei încercări zadarnice... însă Paccard a descoperit o posibilitate de ascensiune, urmând spinarea paralelă cu gheţarul Bionnassay, până la altitudinea vârfului Aiguille du Gouter (3 817 m).

Saussure află şi pune, în anul următor, să fie clădită pe drumul lui Paccard o căsuţă de piatră. Acolo urcă împreună cu optpersoane, dar nu poate face mai mult decât măsurători, observând printre altele că cerul deasupra munţilor este albastru, iar nu negru cum se credea.

Michel Gabriel Paccard, de curând medic în sat, este prea sărac pentru expediţii costisitoare. Perseverent şi bun cunoscător al muntelui, are mari şanse de a deveni primul învingător, dar nu a găsit tovarăşul potrivit. Fostul său prieten din copilărie, căutătorul de cristale Jacques Balmat, îi refuză colaborarea, încercând o ascensiune pe cont propriu.

Jacques Balmat Astfel soseşte vara anului hotărâtor, 1786.

Saussure este pregătit pentru asaltul final şi, sigur de rezultat, trimite la Chamonix martori, printre care perechea princiară Von Mecklenburg. La începutul lunii iunie, şase oameni împărţiţi in două grupe ating pe drumuri diferite marele platou de fim şi încă mai urcă spre creasta finală de gheaţă, Les Bosses (Cocoaşele).

Pe urmele lor se apropie, repede şi hotărât, un singuratic: Balmat. El a mai umblat pe aici. îi vede şi se ascunde printre stânci,supraveghindu-i. Ce fac aceştia pe drumul lui ? Aşteaptă răbdător... iată-i, acum stau pe loc... coboară!... au dispărut în jos pe gheţar. Balmat urcă până unde s-au oprit ceilalţi, lăsând semn o grămadă de pietre.

Jacques Balmat Ziua s-a sfârşit, întunericul cuprinde culmile. Aşezat pe raniţă, acolo unde povârnişul muntelui Dome du Gouter devine puţin plat înainte de a se arunca vertical spre gheţar, solitarul înfruntă gerul şi vântul aspru. îşi apără faţa cu o batistă, dar pânza îngheaţă ; tremură jalnic, îşi loveşte palmele, se fricţionează, nu închide ochii de teamă că va aluneca în prăpastie. Nesfârşită pare noaptea, până se iveşte o geană luminoasă la orizont. Balmat coboară, convins că ştie calea sigură spre vârf, dar fără martori nu are rost să continue. Cine va crede că a reuşit singur această ispravă ?

Ii trebuie un tovarăş, iar acesta nu poate fi decât Paccard.

De astă dată se înţeleg.

In seara zilei de 7 august fac amândoi bivuac pe gheţar, dorm numai două ore şi pornesc mai departe. Dimineaţa îi prinde pe marele platou. Soarele încă nu s-a ridicat peste culme. Frigul îi pătrunde, când unul se dezmorţeşte spărgând trepte în gheaţă, celălalt tremură,... urcă peste "Cocoaşe iarăşi taie trepte... când Balmat oboseşte trece Paccard în frunte... se apropie umăr la umăr, împreună.

Jacques Balmat si Michel Paccard Din vale sunt observţi prin lunetă. Astfel se va preciza că au atins piscul la orele 18 şi 23 minute, în 8 august 1786. Un curier aleargă la Geneva să ducă profesorului Saussure vestea.

Pentru a paisprezecea oară Saussure vine la Chamonix, unde angajează oameni şi pune să se construiască pe traseu două adăposturi, dar toamna trece. Este nevoit sa mai astepte un an.

In iulie 1787, Balmat urcă împreună cu trei tovarăşi pe Mont Blanc, făcând un fel de repetiţie generală pentru a garanta succesuldistinsului său client, care însă va mai aştepta în vale patru săptămâni, din cauza ploilor. Acestea sunt atât de abundente, încât însuşi notarul satului, tatăl lui Paccard, se îneacă într-un torent. Indurerat, tânărul medic va lipsi de la următoarea ascensiune.

Pe data de 1 august se poate porni la drum. Nouăsprezece călăuze sub conducerea lui Balmat cară scări, prăjini, instrumente ştiinţifice, echipament, provizii.

Profesorul poartă perucă, frac roşu, ghetre albe. Un pat de campanie, două mantale, trei perechi de ghete, o umbrelă de soare completează echipamentul său cu cele strict necesare.

Dr. Saussure pe Mont Blanc Prima noapte este petrecută într-un adăpost, pentru următoarea se sapăo grotă în zăpadă. A treia zi apropie clipa memorabilă. Pantele sunt repezi, oamenii obosiţi suferă de sete. Profesorul urcă asigurat cu grijă între prăjini purtate de ghizii săi personali.

Schita de William Howard din timpul primei ascensiuni americane 1819

Voalurile negre distribuite de el îi apără pe toţi de arsurile feţei şi pericolul orbirii, căci soarele este puternic. Vântul nu adie. Priveliştea excepţională, cerul fără nori, apropierea vârfului anunţă victoria. Calota finală este atacată pe drumul cel mai scurt, care astăzi nu se foloseşte fiind sub ameninţarea avalanşelor.

DinChamonix sunt urmăriţi prin lunetă. Familia sa ridică un steag, satul aclamă. La ora 11, caravana atinge piscul.

Uitate sunt dezamăgirile celor douăzeci şi şapte de ani de aşteptare.

Saussure a devenit la rândul său un erou, dar un erou al ştiinţei.

Incepe imediat cercetările: compară albastrul cerului cu eşantioanele sale colorate, verifică ecoul prin împuşcături de pistol, determină temperatura de fierbere a apei, numără bătăile pulsului... patru ore şi jumătate măsoară şi experimentează cu barometrul, termometrul, higrometrul, electrometrul... şi câte alte instrumente au cărat porterii. în sfârşit, umple sticle cu aer şi zăpadă de pe vârf, apoi comandă coborârea.

Grupul lui Saussure coborand de pe Mont Blanc, dupa o a treia ascensiune (1787)

Peste opt zile apare, ca întotdeauna, şi un englez, Marc Beaufey, repetând ascensiunea. In anul următor vor fi înregistraţi 101 turişti, peste încă un an, 1 500 ! Chamoniarzii devin ghizi şivor apăra până astăzi cu străşnicie breasla lor. Chamonix prosperă, devine mare centru de atracţie, traiul locuitorilor se schimbă pentru totdeauna, datorită celor doi oameni.

Ghid cu client pe Mer de Glace in 1900

Dupa ascensiune medicul Paccard duce un trai modest. Deschide o listă de subscripţie pentru a-şi tipări memoriul, fără să reuşească. El nu intră în atenţia publică şi, chiar dacă va ajunge cu timpul judecător de pace, apoi primar, mormântul său va fi uitat în biserica satului.

Tovarăşul său de victorie, mai abil, este aclamat ca erou şi înnobilat de regele Sardiniei cu titlul “Jacques Balmat du Mont Blanc “. El primeşte încă mulţi ani admiraţie şi bani, i se scrie biografia. Cu timpul, rămâne un simplu ghid vârstnic, banii se termina si începe să caute ca altădată aur şi cristale. Avea 72 de ani când un vânător 1-a zărit pentru ultima oară sus, pe gheţar. A dispărut fără urmă, omorât de pietre sau înghiţit de o crevasă a muntelui său.

In centrul localităţii cosmopolite de astăzi, un monument îl reprezintă pe Balmat arătând cu degetul savantului Saussure drumul către marele pisc şi nemurire.

In anul 1816, se construieşte primul Grand Hotel, cu reputaţia că oferă camere de baie, ziare din toate ţările şi cele mai bune vinuri. Ghizii profesionişti formează în anul 1831 o companie, prima de acest gen din lume, cu reguli stricte şi tarife, un cerc închis care foarte rar va primi în sânul său străini de vale şi numai alpinişti de prima mână, ca Lionel Terray din Grenoble sau Gaston Rebuffat din Marsilia.

In 1860, regiunea Savoia se alipeşte Franţei, drapelul francez flutură pe Mont Blanc, iar împăratul Napoleon al III-lea vine să vadă gheţarul Mer de Glace. Indispus de starea drumului, ordonă să fie refăcut, astfel că se va călători comod, cu trăsura, în numai 8 ore.

Fotografie de pe Mer de Glace in timpul vizitei lui Napoleon al III-lea (1860)

Pe urmele trăsurilor se înfiltreză tehnica. La finele secolului al XIX-lea, oficii de transport pun la dispoziţia turiştilor primele “care alpine'”, strămoşii autocarelor. Bicicliştii apar pedalând spre Chamonix, iar zgomotul motoarelor şi mirosul benzinei devin ceva obişnuit.

In 1905, numărul automobilelor atinge media zilnică de 100 şi, în acelaşi an, creşte la 130 000 numărul călătorilorpe linia ferată îngustă electrificată, care din 1901 leagă Chamonix de restul ţării.

In 1908 se construieşte calea ferată cu cremalieră spre Montenvers, care transportă la 1 913 metri altitudine turiştii dornici să vadă Mer de Glace; trei decenii mai târziu, numărul biletelor vândute anual depăşeşte 383 000.

In anul 1809, prima femeie ajunge pe Mont Blanc. Ea nu este însă o turistă cu bani, ci o localnică săracă. Nemăritată la 30 de ani, Marie Paradis găseşte că ar fi mai bine să-şi asculte logodnicul, care hotărâse să o ducă pe vârf, cu ajutorul altor ghizi. Ştirea ascensiunii putea să atragă mai mulţi vizitatori, deci mai mult câştig Treaba s-a dovedit anevoioasă, căci Maria nu s-a simţit pe munte ca în paradis... dimpotrivă, cădea jos epuizată, dădea din picioare plângând... astfel că ghizii au târât-o de braţe, au dus-o pe sus... până când scopul a fost atins, iar eroina fără voie adevenit "Marie Mont Blanc ".

Prima femeie pe Mont Blanc - Marie Paradis 14 Iulie 1809

Reclama îşi făcuse efectul, căci în anul următor a sosit însăşi împărăteasa Josefina. Ea a angajat 68 de ghizi, a vizitat gheţarul Mer de Glace, iar la plecare, după cum se spune, a dus ca amintire o întreagă stână, cu vaci şi ciobani.

Fotografii din timpul unei drumetii pe Mer de Glace (1870)

Intr-o duminică din vara lui 1838 intră ai scenă şi o domnişoară bătrână, contesa Henriette d'Angeville. Decisă, la 44 ani, să scape de sub supravegherea părinţilor, ea evadează de acasă cu punga plină, soseşte la Chamonix şi vede pentru prima oară uriaşul pisc.

Henrietted'Angeville

Imediat se întoarce la Geneva, consultă medicul, îşi face testamentul şi se desparte de cei mai buni prieteni, revenind la Chamonix.

Călătoria durează două zile. Ea trage la cel mai bun hotel, îndură ofense, neîncredere, prorociri nefaste, până reuşeşte angajarea oamenilor necesari. La orele 6, in dimineaţa plecării, se prezintă în faţa hotelului 12 călăuze. Balcoanele sunt pline de curioşi. Trupa duce în raniţe: 2 pulpe de berbec, 2 limbi de vacă, 3 funzi ciocolată, 3 funzi zahăr, 12 lămâi, 24 funzi pâine, 18 sticle de Bordeaux, un butoiaş cu vin de regiune, o sticlă cu coniac şi încă, la fiecare trei participanţi, câte o ploscă de limonada, o budincă şi... o oală cu supă de pui.

La micul dejun, domnişoara se mulţumeşte cu 4 ouă ochiuri, pe şuncă tăiată felii de un deget grosime. Ea poartă rufarie din flanelă roşie, pantalonaşi bufanţi până la glezne, rochie lungă, iar la gât are blană “boa”' foarte modernă. Peste părul coafat cu grijă şi-a pus pălăria verde, ultimul model. Astfel echipată, comandă plecarea.

Pentru început urcă bine, ba chiar refuză bastonul de doi metri şi jumătate cu cârlig ascuţit, iar mai târziu se dezleagă din frânghie.

După-amiază poposesc pe gheţarul Bossons, lângă insula stâncoasă Grands Mulets. In vreme ce ghizii se ocupau de provizii iar domnişoara îşi nota impresiile în carnetul legat cu mătase verde, un conte polon, turist ca şi ea, îi trimite cartea de vizită, rugând să fie primit pentru a conversa. Ei hotărăsc să organizeze cu ambele caravane un concert de cântece populare.

Noaptea pe gheţar a fost însă foarte rece. Henriette nu a închis ochii şi la ora 2 s-a declarat gata de plecare. Cu cât urca mai sus, moliciunea o cuprindea pe curajoasa contesă. Convinsă că i-a sosit sfârşitul, Henriette le spune ghizilor:

-Daca mor, promiteţi că îmi veţi duce corpul acolo sus şi îl veţi înmormânta! Familia vă va răsplăti.

-Fiti fără grijă, domnişoară, o asigură oamenii impresionaţi, veţi ajunge sus, vie sau moartă!

Din fericire, criza nu durează. Muribunda îşi schimbă rochia lungă care o incomoda, îşi revine, merge mai cu nădejde... La orele 13 şi 30 de minute distinsa alpinistă înfige pe vârf alpenştocul “aşa cum un soldat înfige drapelul pe meterezele unei cetăţi cucerite” — va mărturisi ea mai târziu în memorii.

Cât a durat popasul, aşezată cu faţa spre Franţa, contesa a scris şase bilete către prieteni, demonstrând că nu i-a uitat. S-a lăsat ridicată de ghizi în braţe, cât mai sus, pentru a depăşi recordul Mariei Paradis, apoi a îngropat în zăpadă lozinca sa: “Vouloir c' est pouvoir”, adică “A voi înseamnă a putea”.

La coborâre a înnoptat din nou la Grands Mulets, intrând a treia zi în Chamonix, primită triumfal cu urale şi lovituri de tun. Simpatica alpinistă a fost numită “la fiancée du Mont Blanc” - "logodnica lui Mont Blanc ". Definitiv îndrăgostită de munţi, la 70 de ani încă mai făcea ascensiuni.

Si Romania a contribuit la aceste “cuceriri”, ale Mont Blancului.

In anul 1877, geologul Radu Porumbaru este primul roman care urca varful Mont Blanc. Vechea Carte de aur, aflată la sediul din Chamonix al Clubului Alpin Francez, păstrează numele lui.

Intre 1928 si 1938 au mai urcat inca 7 romani (e posibil sa mai fi fost si altii) , aproape toti membri ai viitorului Club Alpin Roman: Alexandru Colfescu si Gogu Popescu in 1928, Dr.Vasile Steopoe tot in 1928, Stefan Vasiliu si ing.Nitescu in 1934, Mircea Sterescu si Leova Stolear in 1938.

Surse si documente folosite:

Ionel Coman - Doua secole de alpinism

http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/

http://www.xtrem.ro/articole/661/despre-alpinismul-clasic-cu-marian-anghel.html

alte site-uri (pentru imagini)

Din povesti

2009-02-18T21:25:00.005+02:00

Asociatia Drumetilor din Muntii Romaniei - ADMIR

2009-02-17T16:39:00.002+02:00

In cele ce vor urma voi infatisa cele mai de seama fapte din istoria ADMIR-ului, asa cum apar ele in numarul jubiliar al Buletinului Alpin din decembrie 1939, fapte care, cred eu, ne-ar putea servi drept exemplu, si cu speranta ca spiritul acelor ani ar putea reinvia.

Asociatia ADMIR (Asociatia Drumetilor din Muntii Romaniei) a luat fiinta in data de 14 iulie 1929, in casele domnului Farm. Toma P. Ciumetti, din str. Arinoaiei Nr. 51, unde s-a stabilit si sediul provizoriu al Asociatiei. Ideea a fost pornita din entuziasmul si buna vointa a unor idealisti ca d-nii Dr. Gh. Dumitrescu, Ing. Ion Nistorescu, Farm. T. Ciumetti, Gh. Mihailescu.

Ea a fost creata "in chip modest de un cerc de drumeti idealisti, patrunsi de hotararea de a munci si infaptui, de a umple marele gol ce se simtea pe acest taram in tara noastra atat de blagoslovita in privelisti si bogatii de tot felul.

Inceputul a fost greu, dar hotararea a fost si mai darza.”

Dupa cum spunea Ion Ionescu-Dunareanu, “Greutatile au fost la inceput intampinate in inertia maselor, invinsa printr-o propaganda intensa, prin descrierea frumoaselor privelisti din munti, prin avantagii de calatorie in grupuri, prin excursiuni colective, caluze, adaposturi in munti, marcari de poteci, harti, expozitii de fotografii, publicatii, pentru ca marele numar de entuziasti de astazi sa rupa cu trecutul si sa porneasca la drum.”

"Munca linistita, cu multa sarguinta, este cea care duce la infaptuiri trainice."

A. ISTORIC

14 Iulie 1929: Are loc adunarea generala de constituire a Asociatiei.

14 Iulie 1929: Primul fapt din istoria ADMIR-ului este trecerea Casei Padina a d-lui Serghie Popescu, sub egida asociatiei. Iesita mai tarziu de sub aceasta egida, Casa Padina datoreste insa ADMIR-ului marea influenta de care s-a bucurat de atunci iar proprietarul ei – membru de onoare al asociatiei- a binemeritat de la Asociatie prin sprijinul sau nelimitat, cu alt prilej.

14 Iulie 1929: D-l ing. I. Nistorescu prezinta emblema Asociatiei dupa desenul conceput de D-sa si al carui original se afla in arhivele asociatiei. Aceasta emblema – completata mai tarziu cu o mica vigneta reprezentand insigna – a ramas si va ramane ca un simbol al traditiei admiriste.

13 Februarie 1930: . La Trib. Ilfov, S.I.C.C. , prin sentinta No 14, acorda asociatiei personalitatea juridica, inscriind-o in registrul special, sub No 9/1030.

13 Martie 1930: Sentinta Trib. Ilfov S.I.C.C. No 14/1930 este publicata in Monitorul Oficial No 59/1930 P. II.

16 Apr.: Se autentifica la judec. Pucioasa – in prezenta D-lui Ing. I Nistorescu – actul de donatie facut cu coproprietarii muntelui Obarsia, pentru inzestrarea Asoc. ADMIR cu un teren in suprafata de 10109 m. p. la punctul “Altarul Babelor”. Este primul pas spre realizarea celui mai maret vis al Asociatiei: Casa Babele si este bine sa se stie ca donatia a fost posibila numai prin indemnul a doi dintre coproprietarii muntelui, d-nul Gr. Grigorescu si Serghie Popescu, membrii de onoare ai Asociatiei, impreuna cu ceilalti coproprietari.

25 Iunie 1931: Se constituie, la Campina, prima filiala a Asociatiei, desfiintata insa la 15 Iunie 1932 pentru lipsa de activitate.

Sept. 1931: Se pun bazele – la Campulung-Muscel – celei mai vechi filiale de azi a Asociatiei, sortita sa devina si cea mai puternica organizatie provinciala. Regiune eminamente turistica, inzestrata de la natura cu plaiurile cele mai frumoase si cu muntii cei mai spectaculosi (Iezerul, Papusa, Piatra Craiului, Fagarasii), Muscelul era indicat sa contribuie la ridicarea nivelului turistic al tarii si la imbogatirea patrimoniului drumetiei romanesti. Sectia Campulung a pornit la realizarea unui program de la inceput vast si azi are mandria de a fi contribuit la patrimoniul general al Asociatiei cu: Casa Radu Negru, Casa Voina (mai tarziu Vlaicu Voda), Refugiul Vacarea, Refugiul Zanoaga (ars mai tarziu) si Casa de piatra P. Catzian, de la Lacul Iezer, visul de ani al skiorilor din regiune.

Sept. 1931: Ca o consecinta a infiintarii sectiei Campulung, incep lucrarile de amenajare a viitoarei Case Radu Negru, pe bazele fostei case S.T.R. Din care nu mai ramasesera decat zidurile de piatra roase de intemperii.

6 Dec 1931: Se deschide la Cartea Romaneasca – Sala Ileana – prima expozitie romaneasca de fotografii alpine, la care Asociatia ADMIR participa cu un frumos succes.

15 Mai 1932: Are loc a doua expozitie de fotografii alpine, onorata cu vizita Familiei Regale, ceea ce denota succesul mereu crescand al acestui fel de propaganda turistica la care Asoc. ADMIR a participat de la inceput.

19 MAI 1932: Cu ocazia vizitarii expozitiei Maria Sa Marele Voievod Mihai semneaza adeziunea de inscriere in cadrele active ale Asociatiei.

25 Sept. 1932: Un an dupa infiintarea sectiei Campulung, se inaugureaza Casa ADMIR Radu Negru – ridicata cu mari eforturi pe locul fostei case de piatra a S.T.R. Lucrarile de amenajare incepute in Sept. 1931 sunt finalizate cu multa greutate din cauza asezarii izolate a cabanei.

Fara sa banuiasca urmarile, Asociatia lasa cabana fara paznic, increzatoare in spiritul de omenia al turistilor si in grija ciobanilor de prin partea locului. Cateva zile insa dupa inaugurare, la 3 Oct.,cele 2 incaperi ale cabanei sunt devastate, mobilierul distrus, usile si ferestrele scoase din functiune. Actul acesta de vandalizare a avut darul sa impresioneze foarte neplacut; abia in 1933 vom mai auzi vorbindu-se despre Casa Radu Negru, dupa ce va fi fost din nou pusa la punct si data in grija unui paznic permanent. De atunci aceasta cabana isi indeplineste marele ei rol de adapost izolat sub creasta celui mai frumos masiv al tarii noastre.

Mai 1933: Are loc, tot la Cartea Romaneasca, cea de a treia expozitie de fotografii alpine, la care participa si Asociatia ADMIR, cu un bogat material de propaganda.

Mai 1933: Apare primul numar (1-2) al Buletinui Alpin, revista de alpinism si drumetie de munte, infiintata de Asociatia ADMIR in scopul propagarii, prin scris, a frumusetilor alpine ale muntilor nostri. Este vrednic de mentionat ca in publicatia romaneasca nu mai existase o asemena revista, deoarece Anuarele S.T.R. - aparute intre 1908- 1912 (14?) - aveau cu totul alt caracter, desi urmareau aceeasi tinta: propagarea ideii de turism. Prin tinuta sa tehnica si redactionala, mentinuta si perfectionata in decursul anilor, Buletinul Alpin se claseaza printre putinele reviste de specialitate ce apar in Europa (vreo 3-4) si care se bucura nu numai de un material mai bogat dar si de mijloace financiare infinit superioare. Cele patru numere ale anului 1933 apar sub egida Asoc. ADMIR; apoi – constituindu-se Clubul Alpin Roman cu persoane care faceau parte si din ADMIR – revista a fost trecuta cu titlu provizoriu sub ingrijirea acestora – revenind din nou sub conducerea ADMIR-ului in 1938, odata cu primul numar al celui de al saselea an.

29 Apr. 1934: Are loc Adunarea generala ordinara a Asociatiei, in cadrul careia I. Udriste-Olt este ales presedinte iar Gh. Dumitrescu devine membru de onoare al Asociatiei ADMIR.

8 Iulie 1934: Se inaugureaza Refugiul Zanoaga, amenjat prin ingrijirea Sectiei Campulung. Acest refugiu destinat sa serveasca drept punct de plecare pentru rutele de pe Muchea Portareasa, spre Iezer – Fagaras, a avut un trist destin deoarece a fost distrus de incendiu in 1935 si de atunci abandonat, in urma amenajarii Casei Voina si a Refugiului Vacarea.

3 Sept. 1934: Cu adresa No 1499, primaria com. Voinesti (Muscel) aproba arendarea pe 35 ani, a unui teren in suprafata de 2000 m.p. Situat in poienele de pe Muntele Musuroaiele Mici, la N de cota 1553; terenul este ideal asezat pentru o casa de iarna si pentru practicarea – in conditiuni optime – a skiului.

15 Sept. 1934: Se infiinteaza, in cadrul unei insufletite adunari pe Postavarul, Sectia ADMIR Ploiesti, cu teren de activitate Bucegii. Datorita eforturilor d-lui Em. Colgeag – intemeietorul si primul ei conducator – aceasta sectie avea sa prospereze neincetat, reusind sa colaboreze cu centrala la ridicarea Casei Babele.

25 Febr.1935: Are loc la Ploesti – in sala Odeon – un prim concert organizat in folosul strangerii fondurilor necesare lucrarilor viitoarei Case Babele. 31 Martie 1935: Se infiinteaza Sectia ADMIR Bucuresti, din nevoia de a se da unui organism separat toate preocuparile de detaliu, Comitetul Central ramanand sa se ocupe de marile probleme ale Asociatiei. Sectia Bucuresti a avut un foarte frumos program de realizari, contribuind cu lucrari pe teren si cu sume de bani la infaptuirea programului general al Asociatiei. Din motive de ordin administrativ, aceasta sectiune a fost desfiintata la 8 Mai 1938.

Aprilie 1935: Se pune in circulatie insigna Asociatiei.

Aprilie 1935: Ca urmare a infiintarii Federatiei Societatilor de Turism din Romania (F.S.T.R.), Asociatia ADMIR se afiliaza la aceasta noua injghebare turistica.

12 Mai 1935: Se inaugureaza – cu mare solemnitate – Casa Anton Negulici , de la Voina-Muscel. Este a doua mare casa de adapost care vine sa imbogateasca patrimoniul Asociatiei, datorita concursului Sectiei Campulung si marinimiei d-lui Av. Anton Negulici care a dat in folosinta Asociatiei aceasta casa proprietatea d-sale si a altor coproprietari, printre care si d. Prof. A. Balota, din Bucuresti.

Iunie 1935: Are loc la Ploesti o expozitie de fotografii alpine, organizata de sectia locala, cu material furnizat de centrala.

15 Ianuarie 1936: La Sala Dalles, are loc primul mare concert organizat de Centrala, in scopul strangerii fondurilor pentru lucrarile viitoarei Case Babele. Concetul a fost organizat de d. Udriste-Olt, cu concursul d-lor V. Jianu si Em. Colgeag.

12 Mai 1936: Se infiinteaza,la Pitesti, cea de a treia sectie ADMIR, in urma staruintelor depuse d-nele Natalia Udriste si Alexandrina Mircea. Casa Vlad Tepes, de la Cumpana, casele actualmente in constructie si in proiect la O.N.T. de la Piscul Negru, Lacul Caltun si Caldarea Negoiului , contributia de munca la trasarea de km. de marcaje pe versantul sudic al Fagarasilor si – am putea spune- hotelul turistic pe care O.N.T. il construieste la Cumpana, se datoreste initiativei energice a conducatorilor acestei sectii,d-na Profesoara Alexandrina Mircea, Inginer Stan Bacanu si alti colaboratori.

13 Iunie 1936: In conformitate cu legea sa de organizare, Oficiul National de Turism acorda Asoc. ADMIR avizul sau favorabil de functionare. 20 Sept. 1936: Evenimentul cel mai important din viata Asociatiei, dupa sapte ani de eforturi pe toate planurile, se pune piatra fundamentala a marei Case Babele pe terenul proprietatea asociatiei.

15 Martie 1937: Apare primul numar al Buletinului Informativ, care avea sa premearga Buletinului Alpin (seria II), aparand regulat, lunar pana in Febr. 1938, in ajunul reluarii Buletinului Alpin de catre ADMIR.

18 Aprilie 1937: Are loc – in Sala Dalles – al doilea concert organizat de asoc. ADMIR in scopul strangerii fondurilor necesare lucrarilor dela Babele.

20 Iulie 1937: Se inaugureaza la Cumpana -Arges, Casa de adapost Vlad Tepes, amenajata de sectia Pitesti intr-o cladire inchiriata dela C.A.P.S. Cu prilejul acestei inaugurari , se trag si primele semne de marcaj ce aveau sa impanzeasca mai tarziu intreaga zona de sud a versantului argesean al Fagarasilor.

August 1937: Incep lucrarile de marire si refacere a Casei Radu Negru, din Piatra Craiului.

24 Oct. 1937: Se infiinteaza, in orasul Fagaras, cea de-a patra sectiune ADMIR. Sectiunea Fagaras a pornit realizarea unei mult necesare case de adapost in regiunea Vistea, Fagaras.

1 Noembr. 1937: Este data in folosinta Casa Babele, avand pentru inceput numai doua dormitoare comune la etaj, o sufragerie si bucatarie la parter.

25 Dec. 1937: Cu prilejul primului Craciun petrecut la Casa Babele, d. presedinte I. Udriste-Olt organizeaza pentru prima oara transmiterea Buletinului Zapezii; operatiunea era foarte dificila, telegrama fiind adusa cu skiurile la Cantonul Schiel-Jepi iar de acolo telefonata la fabrica, de unde era apoi predata prin curier la oficiul postal Busteni. Buletinul Zapezii, difuzat de O.N.T. a continuat sa citeze regulat Casa Babele, ceea ce a contribuit in mare masura la popularizarea ei, in acel timp.

8-28 Ian. 1938: Are loc la Casa Babele primul curs de perfectionare, la altitudini mari, a clasei de ski a studentelor A.N.E.F.

14 Nov. 1938: Asociatia obtine prin staruintele depuse de d-na Prof. Alexandrina Mircea, Presedinta Sectiei Pitesti, rezolutia regretatului Armand Calinescu prin care O.N.T. este autorizat sa ridice pe cheltuiala sa trei case de adapost in punctele: Piscu Negru, Lacul Caltun si Caldarea Negoiului, ce vor urma apoi sa fie date in exploatare ADMIR-ului. 13 Aug. 1939: Se pune piatra fundamentala a noului refugiu dela Lacul Ezer.

B. REALIZARI

- CASE DE ADAPOST:

1.- Casa Babele (Bucegi), alt. 2206m.; 3 dormitoare comune cu 60 locuri; 3 camere separate cu 9 locuri; 3 camere rezervate Asoc. Metropola; sufragerie spatioasa; hall, bucatarie; camara si pivnita; hall-sufragerie la etaj; in curs de amenajare pentru 25 camere cu 200 locuri capacitate; paznic permanent; apa de izvor vara si iarna. Administrata de centrala.

2.-Casa Radu Negru (Piatra Craiului), alt. 1650M; 2 dormitoare comune cu 40 locuri; sufragerie si hall; bucatarie; pivnita; in curs de amenajare pentru 12 camere cu 120 locuri capacitate; paznic permanent; apa de izvor vara si iarna. Administrata de Sectia Fagaras.

3.-Casa Vlaicu Voda Voina (Muscel), 2 dormitoare comune cu 20 locuri; o camera separata cu 2 locuri; sufragerie si vestibul; bucatarie si pivnita; apa de izvor vara si iarna. Administrata de Sectia Campulung-Muscel.

4.-Casa Vlad Tepes (Cumpana-Arges), alt. 950m; 2 dormitoare comune cu 30 locuri; lumina electrica; nu are bucatarie. Administrata de Sectia Pitesti.

5.-Refugiul Vacarea (Muscel), alt. 1611m; o camera cu priciuri pentru 20 persoane; nu are paznic.

6.-Refugiul P. Catzian (Iezerul Mare), alt. 2130m; camere cu priciuri pentru 20 persoane; nu are paznic; in curs de amenajare in interior.

-MARCAJE:

337 km, distribuiti astfel pe masivi: 155km in Fagaras, 107 km in Piatra Craiului si 75 km in Iezer-Batrana-Papusa si regiunile invecinate.

-HARTI-PUBLICATII:

1.- Harta turistica a Pietrei Craiului, scara 1:25 000, in culori; editura ADMIR 1935.

2.- Harta turistica a Bucegilor, scara 1:25 000, in culori; editura O.N.T. 1937.

3.-Schita marcajelor din Fagaras-Sud, scara 1: 70 000; in culori; editura ADMIR 1938.

4.-Buletinul Alpin – revista trimiestriala de alpinism si drumetie de munte; 32 pagini de fiecare numar; editura ADMIR, 1933.

5.-Bucegii si Piatra Craiului – calauza turistica de I. Ionescu-Dunareanu; 170 pagini; editata in 1936 de Biblioteca turistica.

Materiale folosite:

Buletinele Alpine Iunie 1933, Aprilie 1938, Decembrie 1938

Ghid Piatra Craiului Ion Ionescu-Dunareanu - 1946

Sfaturi de demult

2009-02-16T13:15:00.000+02:00

„Dacă vreţi să simţiţi vieaţa din plin, luaţi drumul munţilor! Pe-aici toate tot mai frumoase-ţi par şi dragostea-i mai dulce!” - Niculae Butmaloiu Salutare, prieteni ! M-am gandit ca nu strica sa va prezint cateva fragmente din “Calauza mica- Mos Butmaloiu” si din Cartea Muntilor – Bucura Dumbrava”, pline de invataturi si sfaturi. Desi a trecut mult timp de la scrierea lor (1927, respectiv 1924), sunt actuale, mai ales daca aruncam o privire la comportamentul unora pe munte, care se manifestă total nepotrivit faţă de cei din jurul lor, sau faţă de natură. “Domnilor Excursionişti, Excursia de unul singur nu-i bună, că multe i-se poate întâmpla unui om, fie el cât de sănătos; ori capătă vre-o ameţeală, ori rătăceşte drumul şi nenorocirea-i gata! Plecaţi totdeauna în grup şi-i bine sa nu uitaţi a vă lua şi un băţ de munte, un baston bine ferecat, cu capătul de sus încovoiat, ca să-l puteţi purta pe braţ, la nevoie! Aş vreri eu să vă arăt că bastonul ăsta nu-i numai o glumă, ci el îi de mare ajutor la urcuş, asemenea cât şi la coborâş, căci are omul bun sprijin şi nu mai are nevoie să se apuce de ierburi sau de alte plante, care se pot rupe şi-i pot prăvăli în cine ştie ce iad de prăpastie.” „Dar, mai sânt şi altele, domnilor excursionişti! Când întâlniţi vre-un drumeţ sau vre-un cioban, căutaţi de vă daţi în vorbă cu el şi-l luaţi tot cu frumosul şi cu vorbă bună şi prietenoasă, că-i bine să ai prieteni şi prin munţi, nu numai la oraş; căci se întâmplă adeseori să fie mai buni cei din munţi! Apoi, mai poţi avea nevoie de-o îndrumare, ori să afli vre-un drum mai scurt şi mai deadrept! Lasă atunci pe „tu" şi mai ales pe „mă", care strică pe dată voia bună a oricui! Mai departe, când se întâmplă de sar câinii la grupul d-voastră, nu daţi în ei cu bolovani sau altceva, căutaţi numai să vă apăraţi; nu fiţi haini la lovitură, ca să nu vă atrageţi ura ciobanilor, că ei pot multe prin munţi, nu sânt aşa oricum, cum cred cei de la oraş! Iar de ţi s'a întâmpla să ai cu unul vre-o ceartă ceva, nu-i spune numele dumitale, că te ţine minte şi te urmăreşte şi altădată, şi se răzbună când cu gândul nu gândeşti: ori că pe vre-o noapte ploioasa te lasă fără adăpost — că şi el e stăpân în bordeiul lui, — ori că pe vre-o negură când eşti ameninţat să te rătăceşti, le îndreaptă pe drumul pierzării. Eu, de patruzeci de ani, de când tot umblu prin munţi şi peste munţi, mi-am făcut prieteni pe toţi ciobanii, de la cel mai marepînă la cel mai mic şi vă pot mărturisi că de mare folos mi-a fost aceasta; fiindcă simt printre ei mulţi oameni de inimă. Dar sânt unii excursionişti — despre care veţi spune şi d-voastră cu mine că nu prea sânt întregi la minte, — sânt din aceia, cari trecând pe drumuri însemnate cu culori, le murdăresc cu noroi, cu pământ sau cu bălegar; ori când întâlnesc stâlpi-călăuze,— care poartă câte o tablă de scândură, pe care scrie „spre casa Peştera" sau „spre Sinaia"t — ei găsesc cu cale să le rupă jos şi să le arunce, parcă nu-i încape lumea de ele! Alţii se luptă de scot din pământ fitece stâlp gros sau subţire, îl duc în spinare o bucată de vreme, până ce ostenesc şi apoi îl aruncă şi mai fac apoi haz de un lucru aşa zăpăcit şi prostesc! Venim acum la grupul d-voastră, al excursioniştilor; e bine să plecaţi dela început liniştiţi şi potoliţi, să nu gonească unii prea repede (lasă, că nici pentru ei nu-i bine), dar vă puteţi despărţi unul de altul şi vă puteţi rătăci! Fiind apoi prea departe unul de altul, la urcuş, cel dinainte poate dărâma vre-o piatră pe nebăgate de seamă, şi poate lovi pe cei din urmă; asemenea şi la coborâş, cei rămaşi prea în urmă, pot lovi pe cei din cap! Pentru aceasta, întotdeauna este bine să nu vă jucaţi dărâmând sau dând drumul la bolovani mari sau mici, fiindcă, puteţi lovi alte grupuri de excursionişti, ce s'ar află în drum ! Trecând prin ierburi uscate, nu te daţi foc; sau, de aveţi într-adevăr nevoie să faceţi foc, să-l stingeţi bine la plecare şi să-l acoperiţi cu pământ, ca nu cumva să se aprindă pădurea. Dacă, pe neaşteptate, se întâmplă să se schimbe vremea, e mai bine să faceţi calea întoarsă, chiar de nu ploua şi-i numai negură—(ceaţă groasă) căci puteţi pierde drumul şi vă puteţi trezi prin locuri prăpăstioase, unde să vedeţi moartea cu ochii! Opriţi mai bine grupul şi vă sfătuiţi, apoi mergeţi strânşi laolaltă şi din când în când strigaţi, trageţi câte-un chiot şi faceţi larmă mare, că pot fi oameni rătăciţi prin apropiere, pe care îi puteţi scăpa de la pierzare; sau puteţi găsi chiar d-voastră salvarea, întâlnind vre-un cioban sau alt om, care să cunoască bine muntele şi să vă dea o mână de ajutor! Dar, pentru orice întâmplare, cei mai cuminte lucru e să luaţi o călăuză, căci altfel, necunoscători fiind, sau cunoscând drumul pe jumătate, nu vă puteţi bucura în tihnă de excursie! Cele mai vestite călăuze din Sinaia sânt din familia Pascu, mai ales Costică şi Filică Pascu. Ei sânt oameni de buna omenie, gata oricând la un serviciu şi care, fie zi, fie noapte, sânt ca la ei acasă prin potecile munţilor! Şi nu e bine să vă scumpiţi la un ban mai mult de dat unei călăuze; căci ei, în adevăr, îşi merită banul ! Apoi, de la o călăuză ai şi multe de învăţat: îţi explică potecile, îţi spune numele munţilor şi văilor pe unde treci de ţi-se întipăresc în minte şi poţi povesti şi tu altora cum şi pe unde ai umblat; altfel, zău, nu eşti departe de caii şi boii cari pasc şi degeaba ţi-ai frământat picioarele prin munţii Bucegii. Mai sânt unii cari nu pornesc ia drum fără băuturi spirtoase şi aceasta este o mare greşeală! Coniacul singur e bun şi acela amestecat cu apă, — mai bine de trei părţi apă, - că nici coniacul singur, nici apa singură nu sânt bune! Chiar vinul, jumătăţit cu apă, încă este foarte bun şi nu strică să ne umplem sticlele la plecare, că apă rar găseşti în Bucegi! Acum, dacă se întâmplă să găseşti apă, e bine cum ai băut un pahar, s'o şi porneşti la drum altfel te moleşeşti şi te faci greoi!” Calauza mica- Mos Butmaloiu "PLECAREA Clipa plecărei „Clipa plecărei la munte are o mare însemnătate, pentrucă atmosfera ei înrâureşte asupra excursiei întregi. Închipuiţi-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals. Acesta ar pricinui, cred, fuga auditorilor, mai ales a celor pricepuţi în ale muzicei. Şi excursia poate şi trebuie chiar să fie şi ea o operă de artă, deci se cuvine ca începutul ei să fie armonios. Iar începutul începuturilor este exactitatea. Sosirea la ceasul hotărât la locul de întâlnire e cea dintâi notă plăcută.” Al doilea factor de armonie la plecare este salutul. Nu e deajuns să soseşti la vreme, trebue să soseşti şi cu voe bună. Mai ales dacă cerul e întunecat şi vântul bate a ploaie. Atunci zâmbetul tău să înlocuiască zâmbetul soarelui. Se'nţelege că acest zâmbet în zori de zi le vine mai uşor unora decât altora. Cei cari au darul să se deştepte ca ciocârlia, cântând, sunt drumeţi născuţi. Dar cunosc şi eroi, cari cu toată oboseala ce o simt, când se scoală la ceasuri neobişnuite, ascund această infirmitate subt un surâs de mare preţ moral. Şi să porneşti cu nădejde, iar nu cobind a rău. Este o deosebire fundamentală între o cobe rea şi un turist prevăzător. Aceea e în stare să' strice expediţia cea mai frumoasă prin atmosfera de critică şi de fricoasă nemulţumire ce răspândeşte în jurul ei; pe când cel de al doilea întâmpină şi învinge toate greutăţile prin cuminţenia sa, prin desăvârşirea echipamentului său material şi moral. Ce însufleţite sunt plecările, dis de dimineaţă, când muritorii cei de rând, — „regretabilii muritori", cum zice un prohod modern, — moţăie încă şi habar n'au de tainica frumuseţe a zorilor. Iar tovarăşii drumeţi se înfiinţează, unul după altul, la locuinţa unuia dintre ei, unde vorbesc încet, ca să nu fie supăraţi „regretabilii" din casă. Ni s'a întâmplat chiar, într'o vilă, unde ne aflam numai noi drumeţii, şi unde nu era nici o primejdie să trezim pe cineva din somn cu tropăitul ghetelor noastre ţintuite şi cu glasurile noastre vesele, să umblăm în vârful picioarelor şi să vorbim pe şoptite. Era cea dintâi excursie a noastră de iarnă în Bucegi, era un avânt îndrăsneţ spre necunoscut! Fericirea acestor plăceri e plină de sfială; bucuria e atât de mare, încât inima abia îndrăsneşte s'o creadă. Adică vom porni! Vom porni spre raiul munţilor. Vom trăi, timp de câteva ceasuri sau zile, o viaţă jcu totul nouă, fără'grije, fără răspundere sau datorie, o viaţă neîncepută, închinată numai fru-museţei şi veseliei celor mai curate şi sănătoase. Vom fi ca copiii, ale căror gânduri nu trec dincolo de clipele de faţă, ne vom opri însă conştienţi la frumuseţea acestor clipe; fericirea noastră va fi îndoită, spontanee ca a copiilor şi intensificată prin pricepere. TOVARĂŞII Bagă la cap, drumeţe, şi nu pleca la munte cu or şi cine! Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul. Tu, catană, alege-ţi bine căpitanul. Iar tu, căpitane, nu primi decât cătane zdravene. La începutul turismului în Bucegi recrutarea se făcea de obiceiu de către un domn convins că iubeşte munţii şi care, cutreerând parcul Sinaei, îşi aduna o ceată de tovarăşi — ca să nu-l găsească plictisul în tete-â-tete cu natura adorată. În folosul sporirei numărului el nu se dădea înapoi nici în faţa cucoanelor celor mai improbabile, nici în faţa moşnegilor venerabili. Ca leul răcnitor din Scriptură el căuta să înghită tot ce-i ieşea în cale. Rezultatul era adeseori o trecere grabnică dela comedie la dramă şi dela dramă la jalnică tragedie. Voinicosul pionier nu ştia că nu e bine să te joci cu muntele. Că muntele nu are nimic egalitar în felul cum primeşte pe cei cari vin la el, că el selecţionează fără milă—după legea firei întregi. Nu te lua deci, drumeţe, după anticul pionier al turismului din valea Prahovei! Cercetează-ţi tovarăşii, fiziceşte şi sufleteşte, şi vezi dacă sunt buni de codru verde. Şi dacă eşti căpitan, potriveşte greutăţile excursiei după însuşirile trupeşti şi intelectuale ale catanelor. Sunt mulţi cari ar fi ajuns cu vremea bune elemente ale drumeţiei, dacă cea dintâi încercare n'ar fi întrecut puterile lor. HAINELE ŞI DICHISUL DRUMEŢULUI Estetica este tot atât de însemnată pe munte ca în saloane. Ea este însemnată faţă de tovarăşi, precum şi faţă de munţi, a căror armonie nu trebue rănită prin linii sau culori urâte. Acest adevăr, pe care orăşanul l-a descoperit după multe cugetări şi experienţe, îl ştie ţăranul din instinct, sau mai bine zis din instinct îl îndeplineşte. În straiele sale seculare el e totdeauna în armonia cu natura. Şi oare de ce sunt frumoase hainele ţărăneşti? Pentrucă ele nici nu ascund liniile trupului, nici nu le arată cu vreun gând provocator, ci le urmăresc cu cuviinţă şi cu logică. Cuviincioasă şi logică să fie şi îmbrăcămintea, drumeţului. O călăuză cunoscută a Sinaiei, vestitul Ioniţă Chioru, urât foc la faţă, dar falnic când şedea călare pe unul din cei şase zmei ai lui, avea un simţ deosebit pentru estetica drumeţilor. Când întâlneam o ceată de turişti improvizaţi, cu pantaloni şi surtucuri de oraş, şi femeile cu ghetuţe de lac şi pălării înflorite, şi ne întrebam: „Cine-or fi ăştia?", Ioniţă Chioru zicea cu dispreţ: ,,Cine să fie? Junghie, tuse şi sdreanţă". HRANA Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor şi al pădurei. Dar pentrucă spiritualitatea aceasta nu e încă „de nasul nostru" pământesc, un vis mai modest s'ar mulţumi cu neatârnarea dobitoacelor, care-şi găsesc îndestularea pe toate poienile. Am porni atunci la drum fără povară şi fără grija clipei când se vor isprăvi merindele şi va trebui, numai din pricina lor, să ne coborâm la vale. Ca doar nu putem lua cu noi trei furgoane cu de ale mâncărei sau o coloană întreagă de voinici, cum zic cei din ţara Făgăraşului flăcăilor cari duc „pocul" la munte. Suntem, vai, copleşiţi şi pedepsiţi cu nevoi fizice de care „musai" să ţinem seamă! Îndată ce vorbim despre turism, limba călăuzelor de dincolo ne vine în minte, limba lor nostimă şi pitorească, împestriţată cu cuvinte germane sau ungureşti, strâns legată de amintirele noastre din munţii Negoiului, Parângului sau Retezatului ! Chestia hranei ne fiind uşor de rezolvat, mai ales când plecăm pe mai multe zile, trebuie să ne străduim să măsurăm pretenţiile noastre. Slănină, brânză, pâine, ciocolată, mere şi ceaiu, iată un şir de bucate durabile, hrănitoare şi gustoase şi mult mai lesne de transportat de cât cutiile de conserve. Se'nţelege că trebuie şi zahăr pentru ceaiu. Zahărul este cel mai bun reconstituant. Şi dacă mai adăogăm o bucată de unt proaspăt în traistă, nu cred ca Lucul să se fi ospătat la vreunul din vestitele sale prânzuri ca noi drumeţii. Că, de, dacă nu ne este încă îngăduit să bem roua de pe iarbă şi să mâncăm mirosul florilor, cu smerită supunere ne bucurăm de ceeace e voie să facem, ridicând ceasul prânzului la rangul unei plăceri negative. Ce bună e această plăcere, după ce ai umblat cinci sau şapte ore de a rândul şi ţi-e foame! Căci alta e foamea de sus şi alta cea de jos: cu toată negativitatea ei, cu toată nevoia materială din care se trage, foamea de sus conţine un pic de spiritualitate, fiind datorită unui avânt sufletesc spre frumuseţe şi spre culmi. Şi ce bună e setea, când ai umblat mult fără să găseşti apă, şi ţi-e cald! Te culci peste izvor şi sorbi, şi sorbi, şi eşti îndată convins de adevărata existenţă a ambroziei, pentrucă ştii că această băutură a zeilor era uşoară şi dulce ca izvorul blagoslovit din care te adapi. Iar noi, drumeţii din Bucegi, am căutat un nume mai local pentru astfel de băuturi divine, şi am închinat lui Zamolxe un amestec de zăpadă cu zahăr şi cu câteva picături de lămâie, numindu-l zamolxiadă. Am văzut cu ochii mei pe cel mai turistic poet al nostru răpit până în cerul al şaptelea de vreo două zeci şi nouă de ceşti de zamolxiadă, pe care le băuse una după alta pe vârful Omului. ECONOMIA FORŢELOR Nu vorbesc de economisirea forţelor pentru acei cărora li s'ar potrivi porecla din cântecul vechiu despre boierii Bălăceni—: „cei nebuni de vitejie."... drumeţească. Acestora nu le trebuie nici un sfat, pentrucă nu l-ar primi. Puternicul lor temperament nu se disciplinează decât prin sine însuşi, dupăce şi-a făcut de cap; dupăce au înghiţit kilometri şi munţi şi s'au jucat cu prăpastia, cu vijelia şi cu viforul, chiar natura îi sileşte să înţeleagă câte o învăţătură practică. Dar nici atunci „nebunii" nu se căiesc de îndrăsneala lor, ci se închină râzând ca un viteaz înaintea unui alt viteaz. Acest temperament e rar în România actuală. El a înflorit în epoca haiducilor, fireşte sub o altă formă socială. Celor ascultători însă li se poate spune cu folos: economisirea îndoeşte forţele fizice. Ea începe dela plecare. E bine să porneşti cu pas domol şi măsurat, mai ales dacă ţi-a venit greu să te scoli şi eşti încă amorţit de somn. O sforţare prea timpurie îţi taie genuchii pentru toată ziua. Un ritm potolit al mersului te duce departe, pe nesimţite, şi-ţi dă putinţa să-ţi grăbeşti pasul ori când vei vroi, chiar la sfârşitul unui drum cât de lung. Triumful turistului cuminte e să se întoarcă cu toate încheieturile „unse", iar nu înţepenite. La acest din urmă rezultat, — să rămâi cu muşchii îndureraţi, — poţi ajunge şi în două ceasuri, dacă te sileşti şi faci paşi prea mari pentru lungimea picioarelor tale. Un obiceiu neomenos al celor cari umblă mai bine este să pornească din nou tocmai în clipa când cei mai slabi i-au ajuns, dorind să se oprească şi ei ca să-şi potolească inima. Să nu zici că se pot opri singuri. Celor de o potrivă de puternici cu tine nu le pasă, fireşte, dacă mergi înainte, cum nu le pasa să umble în urma tuturor celorlalţi, sau alături de ei, sau în capul coloanei, pentrucă repeziciunea pasului atârnă numai de voinţa lor. Tovarăşul mai slab sau mai neînvăţat însă trebuie cruţat, el trebuie strunit puţin câte puţin, iar nu zdrobit prin superioritatea ta. Il oboseşti adânc să te vadă pornind, când a ajuns lângă tine. Ci aşteaptă-l şi mai stai puţin cu el. Cel mai uman lucru este să-l laşi să meargă înainte, — e vorba de drumuri lungi, — aşa ca pasul lui să fie normal pentru ceilalţi. Se'nţelege că un bun conducător trebuie, la nevoie, să facă pe „locomotiva" şi să tragă vagoanele din răsputeri, când e vorba, de pildă, să ajungă la un adăpost înaintea furtunei sau până nu s'a întunecat. Dar astfel de sforţări trebuie ocolite cât de mult într'o chibzuială înţeleaptă a excursiei. Greutatea pe care o duci în spate, să nu-ţi împedice răsuflarea, nici să nu grăbească bătăile inimei. Multe accidente nenorocite în Alpii din străinătate se datoresc unei supraîncărcări a turiştilor cari umblă fără călăuză. ÎNTREBĂRILE Un bun turist, dupăce a pornit la drum, nu mai pune întrebări unei călăuze bune despre itinerar, despre lungimea căei, despre ceasul popasului şi ceasul sosirei la ţel. Motivele acestor iscodiri nu pot fi decât oboseala trupească sau intelectuală şi curiozitatea; — curiozitatea nu e interes: acesta e adânc şi răbdător, pe când cea dintâi se oboseşte repede şi e superficială — oboseala trupească este o greşeală mare la munte, pentrucă dovedeşte că te-ai hotărât să faci o expediţie fără să fii sigur de forţele tale; iar oboseala intelectuală, adică scăderea interesului pentru locurile prin care treci, arată lipsa de pricepere pentru natură. Turistul cel bun poate însă, şi trebuie chiar, să afle numele ţinuturilor, munţilor şi văilor care-l înconjoară, direcţia potecilor ce se despart de a lui; cu cât bagă mai bine în seamă toate aceste amănunte, cu atât mai bine va putea să conducă la rândul lui. Se'nţelege că atunci când vrei să pătrunzi într'un ţinut necunoscut, unde nimeni din grupul tău nu ştie drumul, — un fel de excursie frumoasă de tot, dar numai pentru drumeţi cu experienţă, — este nevoie să întrebi pe toţi cei cu cari te întâlneşti, pe ciobani, pe ţărani sau pe alţi turişti, despre direcţia drumului, despre depărtarea până la un loc de popas şi de apă. În timp de vară nu poţi rătăci de tot pe plaiuri. Chiar dacă negura îţi închide vederea din toate părţile, aşa că nu mai ştii nici direcţia din care ai venit, n'ai decât să strigi din răsputeri, acolo unde simţi că coasta se lasă la vale: „Mă ciobane, mă-ă-ă!" şi, văile fiind mai toate locuite de turme, nu trece multă vreme până se arată, prin pânzele albe ale ceţei, un punct mai închis, care urcă repede, iese apoi din nori în chip de ciobănaş cuminte şi te îndreaptă. CUVIINŢĂ Nicăieri nu e mai multă nevoe de cuviinţă de cât la munte, subt cerul larg, în aerul curat, unde o lipsă de bună creştere e mult mai supărătoare ca într'un salon. Pentru că, sus acolo, e numai armonie, şi cea mai mică disonantă ia proporţii la care nu ajunge în cacofonia oraşului. Micile servicii mutuale alcătuesc o parte esenţială a cuviinţei. Unii turişti cu experieţă zic că, în clipa când se iveşte primejdia şi nevoia sforţărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres" şi să dai drumul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede că aceşti turişti nu sunt nici gentlemeni englezi nici ţărani români. Un gentleman s'ar simţi dezonorat, dacă şi-ar fi pierdut cumpăna, şi deci cuviinţa, într'o împrejurare gravă; iar echilibrul ţăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviinţa lui nu dă greş nici odată, mai ales când e în faţa unei femei culte. Afară de cuviinţa faţă de oameni, este şi cuviinţa faţă de natură. Pe cât este aceasta de desvoltată în ţările muntoase străine, pe atât e de necunoscută în Bucegi şi pe celelalte plaiuri ale ţării. Dacă Elveţienii fac un drum, sau clădesc o casă de adăpost sau un funicular, ei lucrează, astfel ca, în afară de suprafaţa întrebuinţată, să nu se strice nici o palmă de loc, să rămâie neatinse coastele, pădurile, stâncile şi chiar iarba: cu florile, împrejurul caselor de adăpost nu vezi mormane de cutii de conserve golite şi de hârtii murdare. Păzitorul ca şi drumeţii au grija curăţeniei locului. Ei ar privi ca pe nişte barbari pe-acei cărora nu le-ar fi drag fiecare copac şi fiecare fir de iarbă. Mai este o necuviinţă îndoită faţă de natură şt faţă de oameni, aceea a drumeţului sgomotos. Acest prost nu vine decât dela oraşe. Ţăranul la munte nu simte nevoie să ţipe şi să râdă în chip convulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un. chin pentru cel care umblă mai mult tăcut, ca să: asculte simfonia naturei. Întorcându-mă odată de pe vârful Omului, însoţitorul meu ţăran îmi zise: „Ce zi frumoasa am avut n'am auzit glas de om". STÂNELE Nu e cioban sau ţăran care a ciobănit, — şi cei de pe la munte au umblat mai toţi cu oile, — căruia să nu-i fie dragă această meserie. „Ai venit sus la noi, la aer", îţi zice binevoitor baciul, ieşind din gura neagră şi joasă a stânei, în lumina soarelui. Iar unul răspunse, unui turist, care-l întrebase, dacă nu-i e urît în singurătate: „Nu sunt singur, sunt cu oile şi cu munţii." Cu cât plaiurile sunt mai neumblate, cu atât ciobanii sunt mai îndatoritori şi mai credincioşi datinelor vechi de ospitalitate. Mi s'a întâmplat de mai multe ori, să mă fii ospătat pe mine şi pe însoţitorul meu şi să nu fi vrut să primească nimic pentru asta. Darul dela stână nu se plăteşte. Iar dacă se întâmplă ca ciobanii să nu fie primitori, pricina nu e alta decât că au avut experienţe neplăcute cu turişti fără creştere şi lipsiţi de tact. Asta îl scârbeşte pe ţăran pentru multă vreme. Câte ceasuri tihnite am petrecut la vatra ciobanilor ! La vatra aceea milenară — un colţ al încăperei căptuşit cu bolovani, ca să nu ardă bârnele dela perete, lângă care şi vorbeşti de aceleaşi lucruri ca acu o mie de ani, de oi, de lupi şi de urşi. Iar de jur împrejur stau strajă, de zece mii de ani, munţii falnici şi brazii înalţi, neatinşi de luptele şi de zvârcolirile umanităţii de pe şesuri, chiar dacă ele trec câte odată şi peste coamele munţilor ca un val de nebunie. Valul se duce, cu nebunia lui, şi sus rămân stâncile, codrul, apele şi stânele. Iar când, după topirea zăpezilor, cântecul apei se'ntăreşte, codrul înverzeşte şi păşunea înfloreşte, atunci, împrejurul stânelor sure, sună tălăngile amestecate cu behăitul meilor şi cu lătratul câinilor, şi baciul cuminte vorbeşte de oi, de lupi şi de urşi, şi, câteodată cu îngăduială, şi de nebunia lumii. El simte că oricât de mult s'ar lăuda această lume cu drepturile şi puterile ei, ea nu fiinţează decât prin munca baciului şi a fratelui său întru cinste şi hărnicie, plugarul. FLORILE Să nu rupi nici o floare, dacă nu eşti hotărât s'o duci până acasă şi s'o îngrijeşti, aşezând-o într'un vas cu apă. Să nu dai în unele buruieni, urzici sau scaeţi, cu un gest eroic, rupându-le subt cuvânt că sunt „rele". Ca să nu te vatăme, n'ai decât să nu te apropii de ele; „răutatea" lor nu e agresivă ca cea omenească; nu s'a văzut încă nici o urzică alergând după cineva ca să-l ardă. Apoi distrugerea ta superficială nu are alt efect decât sluţirea locului, pentrucă o buruiană, fie chiar „rea", e mai estetică atunci când se ridică plină de viaţă, decât atunci când e pe jumătate ruptă şi veştejită. Să nu dai jaf în ciuperci, pentru aceleaşi cuvinte. Ce bogat în culori şi în forme e neamul lor pitic! Cât de venioasă să fie o ciupercă, ea nu cere singură să fie mâncată, iar ochiului tău nu-i face niciun rău, nici cea mai otrăvicioasă — buretele pestriţ — amanita muscaria. Dimpotrivă, acest burete e o podoabă a pădurilor de brazi, cu pălăria lui roşie aprinsă pătată cu alb. Ci ia o carte de botanică, drumeţe, şi învaţă numele şi felul ciupercilor, ca să ştii care sunt pentru bucuria ochilor şi care pentru a gurei. Ce mâncări delicioase de ciuperci poţi face la munte! Cu toate că nu le poţi mânca, mai învaţă, drumeţe, şi numele florilor, anotimpul şi locul unde înfloresc. Şi mai ales tu, drumeaţo! Lipsa de intimitate cu florile este o lipsă de graţie intelectuală la femei. Dar dacă nu ştii încă nimic despre aceste fiinţe ideale, de care poeţii zic că-ţi sunt surori, te rog, soro dragă, de cât să susţii că steregoaia este un mărgăritărel, mai bine să nu emiţi nici o părere. ANOTIMPURILE Când e bine să te duci la munte? Totdeauna. Nu e anotimp, care ar putea să-ţi închidă drumul spre înălţimi. Pentru adevăratul drumeţ nu există vremea „rea", fiindcă el ştie să iubească natura sub toate înfăţişările ei. Apoi ploi, vijelii şi zăpezi poţi găsi în regiunile alpine şi în mijlocul verei, deci trebue să fii totdeauna pregătit pentru ele, materialmente şi moralmente. Forţa morală a turistului este armonizarea sufletească cu natura; sufletul său trebue să fie atât de apropiat de natură, încât nici una din manifestările ei să nu-i pară străină sau duşmănoasă. La această armonizare îl va ajuta înainte de toate simţul estetic. Îndată ce suntem în stare să vedem şi să pricepem frumuseţea unei furtuni, unei zile înegurate, contactul sufletesc cu natura este stabilit şi nu se mai poate rupi? Atunci vom fi izbiţi, şi în cele mai năprasnice vremuri, de amănuntele pitoreşti ale priveliştei sau chiar ale lipsei de privelişti! APĂRAREA MUNŢILOR Elveţienii sunt cei mai îndrăsneţi şi cei mai geniali ingineri ,,de munte". Tipul inginerului care înfruntă toate greutăţile clădirei unui drum de fier spre culmi, este un tip de predilecţie al literaturei elveţiene, pentrucă energia şi puterea lui sunt o dovadă de înrudire cu Alpii. Dar autorul arată totdeauna şi cealaltă faţă a problemei: vrăjmăşia ţăranului împotriva orăşanului, învăţat dar fără suflet, care îndrăzneşte să turbure sfânta pace muntenească, şi apoi noua şi înfricoşata învăţătură ce o capătă omul cu carte pe înălţimi, când muntele dă odată din umerii săi titanici şi prăvăleşte de vale toată opera omenească. Cu cât deschiderea văilor locuite, — prin trenuri electrice —, îi e simpatică Elveţianului, cu atât îi e scârbă de mijloacele mecanice care duc omenirea mai sus. Cu instinctul lui sănătos, el pricepe că funicularele sunt înjghebarea unor vânători de tantieme, — din fericire totdeauna idesamăgiţi după o vreme —, şi că nu sunt de ni-i un folos pentru alte soiuri de oameni; mai ales de nici un folos moral, ci dimpotrivă ele aduc printre populaţia simplă şi harnică din fundul văilor roiuri de trântori, cari nu trec fără fel de fel de stricăciuni. Publicul, care se lasă cărat de un tren până în creerii munţilor, nu e în stare să simtă sufletul lor. Nu ai decât să asculţi conversaţia într'un funicular. Acolo nu domneşte evlavia drumeţului în prezenţa naturei! Trenul nu duce altceva spre vârfuri decât tot snobismul şi toată prostia oraşelor, şi le coboarăr de vale neschimbate. N'am auzit pân’acum ca unul dintre aceşti călători să fi scris vreo operă inspirată despre minunile văzute din fereastra vagonului. Mi se va opune obişnuitul argument mişcător, al bietei fiinţe, care nu e un trântor, ci un iubitor al naturei, dar care, fiindcă şi-a rupt un picior sau a ajuns la vârsta de nouă-zeci-şi-şase de ani, nu mai poate urca muntele pe jos. Şi văzându-mă, neînduplecată, bunul filantrop, care are grija sentimentelor alpine ale infirmului sau ale babei, va striga că sunt o egoistă, căci vreau să păstrez pentru mine singură raiul munţilor. Îi voi răspunde atunci că, dacă, după vrerea lui Dumnezeu, mă voi aşeza şi eu, cu vremea, în rândul infirmilor sau al babelor, nu voi admite ca pentru un infirm sau o babă, adică pentru unica mea persoană, să se strice, să se rănească, să se batjocorească un munte. Cu cât îl voi fi iubit mai adânc, cu atât voi dori mai mult să rămâie neatins şi neştirbit. O dragoste care nu e obiectivă nu e adevărată dragoste, ci numai o poftă egoistă, care caută să reducă la măsura ei pitică cele mai mari şi puternicei frumuseţi. Adevăratul alpinist are simţul proporţiilor, pentrucă e obişnuit să se uite departe, să măsoare distanţele, să socotească înălţimile cu ochiul; perspectiva orăşanului întrece rare ori doi sau trei km. pe când drumeţul vede, de multe ori, unde va ajunge, umblând mereu, mâine seară; orizontul lui se'ntinde peste văi, rîuri, sate şi oraşe depărtate. El e învăţat să privească lumea de sus, de unde trenurile par nişte omizi cu un fulg alb în cap şi târgurile, noaptea, un mic cuib de licurici. Apoi el e obişnuit şi cu alte privelişti, unde nu mai sunt nici trenuri, nici case, şi unde gândirea lui învaţă cărări neumblate şi tainice, care-l depărtează chiar de sine însuş. Adevăratul alpinist trebuie să iubească munţii atât de mult, încât, după ce a trecut prin stadiul pasiunei necoapte şi neechilibrate, iubirea lui să se spiritualizeze: să-i aibă pe munţi în suflet, cu toate florile şi pădurile, cu apele şi vânturile, cu zilele şi cu nopţile, cu soarele, cu luna şi cu stelele, cu tot tâlcul lor dumnezeejsc şi veşnic. Prin urmare, dacă adevăratul alpinist se ridică chiar în Elveţia, unde într'un singur canton sunt până la două sute de gheţari, împotriva funicularelor, alpinistul român are datoria să apere din răsputeri pumnul nostru de munţi. Un pumn în comparaţie cu Elveţia, aşa cum Elveţia e numai un pumn de munţi faţă de Himalaia! Sufletul Bucegilor ar fi cu desăvârşire otrăvit prin „cumpania" — vorba lui Ioniţă Chioru — pe care funicularul ar sui-o pe culmi. Dacă chiar în străinătate, unde s'adună mii de călători, din toate părţile lumei, nu se găsesc în, aceste trenuri, — afară de ipoteticul infirm şi de ipotetica babă, foşti amatori de turism — decât oameni aproape fără simţire faţă de natură şi cari nu se urcă decât ca să zică apoi c'au fost şi ei p'acolo, pe când alpiniştii evlavioşi fug cu groază de funicular, ne putem lesne închipui ce fel de nesimţitori s'ar urca la noi, unde turismul e încă în faşă! Un funicular ar ştirbi păşunile şi ar desagrega coastele; căci munţii noştri nu sunt vulcanici, şi conglomeratul lor se fărâmă şi se surpă uşor. Se înţelege că cheltuelile enorme pentru consolidarea unei astfel de căi ferate nu s'ar acoperi niciodată prin produsul unui „sezon" scurt de vară. Deci întreprinderea ar fi o greşală şi economiceşte. Drumeţilor, apărati-vă munţii! ÎNCHINARE ÎNCHIN această carte tineretului. Doresc tineretului dorul de munte. Dorul de munte să-i fie călăuza de pe pragul vremei nouă. Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor, spre ţeluri mai vrednice decât cele barbare din era care apune. Sau mai bine zis, care s'a înnecat în sânge şi ură. Ura şi vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai ruşinoase de omenirea viitoare. Viitorul nu este al forţei brutale, ci al frăţiei. Ca să se desvotte mai bine frăţia, trebuie să-i pregătim o atmosferă sănătoasă, atât morală cât materiala. Această atmosferă se găseşte în forma ei cea nu.i desăvârşită la munte. La munte pier toate deşertăciunile şi sperieturile, piedicile cele mai de frunte împotriva duhului frăţiei. Organizaţi-vă viaţa astfel, ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci şi munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită. Cereţi pentru toţi dreptul la odihnă în mijlocul naturei, dreptul la lumina soarelui, la aerul curat, la codrul verde, la vârfurile dorului de înnălţare. Cereţi şi înfiinţaţi mijloace bune şi ieftine pentru drumeţie, de care toţi să se poată folosi. Până acuma numai cei avuţi au putut face turism, în ţara românească. Priviţi dincolo de munţi, unde turismul e organizat de ani de zile într-un spirit adevărat democratic, adică altruism şi pus la îndemâna tuturora.” Cartea muntilor – Bucura Dumbrava